nu plânge. calliope!

nu plânge, calliope!
 mă-nchid în ochiul meu
de sticlă trupul mă strigă
într-o numărătoare abstractă:
-nu plânge, calliope, nu plânge...
şi se va face iarăși noapte
în curând perdeaua neagră
va sparge valul îți va coase
gura cu firele de plumb.
surâsul îngheață
lacrima de jad
se agață srâns de marginile cerului
cu stâlpii falși ce te apasă
oracolul deschide gura:
-nu plânge, calliope!
 ............................................................
 în buza timpul
săpam
săpam noi labirinturi
și iarăşi se va face zi şi
iarăşi se va face iarnă
o altă iarnă cu fulgi
de fluturi galbeni
răsturnați pe gene.
-nu plânge, calliope...
strig
pământu-i totuşi
prea ...rotund.


don't cry, Caliope!
Traducere de Daniell-gerard Iager-mihalcea  
                                                                                                                                                               I'm get close into my eye
of glass,my body calls me
in an abstract counting
 -don't cry Caliope,don't cry....
and the night will be again
soon the black velvet
will broke the veil and will tail
your mouth with plumb third
your smile will freeze
 the jade tear
 hang with power by the end of the sky
 with fake bars...which press you
 the Oracle open his mouth:
 Don't cry Caliope!!!
.........................................
in the lips of time
we dig
dig new labyrinth
and again it get's day
and again use to get winter
another winter...with flakes
of yellow butterflies ,
drop in the eyes.
-Don't cry Caliope....
I scream
the earth is however
so.....round

gând la miezul nopţii

deja ne spuseserăm totul
nu mai era nimic de ascuns şi
plângeam înfundat la îndemnul cuiva
prea bine aplecat
în întunericul Acela lăptos
care mă înălţase El îşi vedea liniştit
de femeile cu potcoave de argint
care începeau a cotropi totul de parcă
aici ar fi fost uitată
urma mea sculptată
în pulpa nesătulă a nopţii
şi cred că ar fi dat drumul
păsărilor de pradă
să spumege piatra
ca pe o ieşire din neant
era şi firesc
acum
fiecare ar fi avut
măcar un nume
la care să se întoarcă
din când în când
auzeam sunete caudine
în urechea porţii mă piteam
pe după umărul statuii de nisip
într-o ciudată aşteptare a
ceva ce nu mai avea
cum să se mai întâmple
alături
prin frânturile de ierburi
oameni scheletici îşi scuipau
zilele înfipte în buzunare
la ce le-ar mai fi trebuie
acum când toţi dar absolut toţi
începeau a crede în glasul morţii
care uneori te urcă
apoi te coboară
te coboară
te...

tainice cuiburi

când te înghesuie nopţile
pieptul ţi se cuibăreşte
cerînd alinare
luminii abia întrezărite
cu gust de cafea amară
şi simţi clar cum
se revarsă oraşul peste
coapsele femeii de
metal închizând ermetic/eteric
aproape cu o parte a
inimii sale
cuibul păsării

Radio Vis ProMusic - Emisiunea "Punţi Pentru Cuvânt" 1

  o scurta prezentare a volumului Zbatere de pleoape facuta de poetul Lucian Dumbrava in cadrul emisiunii dumnealui. ii multumesc mult

NEpoVeste

ca un mâncător de timp
bătrânul se aşeza la poartă îşi
despletea tăcerea
cu degetele amorţite
tulbura norii zilelor lui gârbovite
creştea umbra în ochi
ca pe o lamă tăioasă
credea că o să îl  cuprindă
şi pe el măcar o dată marea
de după umeri şi o să îl arunce depaarte
ca pe o nadă în mrejele
vânzătorilor de feţe cu obrazul mirosind

şi
iată
chipul i se destramă
ca o năframă foarte veche
trece pragul bubuind
în burta valului rotund

-vaaai mie ,strigă bătrânul,
necontenid a-şi ţese aripi
din buza despicată a
omului de rând

ochiul lumii

sunt un om bun îmi port fără de durere masca
de lut care a crescut adânc
prin carne îmi curge firul ierbii
diminețile mele pot fi nopțile tale
dar nopţile mele îţi pot fi
margine de timp sunt
un om ca oricare altul
înot prin asfaltul zilnic al
orașului de plumb
lăsându-mi urma de țarână
trag perdeaua lumii
peste un câmp în care
zac păpușile morții
cu pleoapele putrezite
cu gurile aplecate
ca într-o ultimă strigare
sunt un om cumsecade zic
nu îmi privesc niciodată umbra
pe ascuns când ochiul lumii doarme

Cum se face o compunere

Povestea mea

MY STORY.....BY DORINA NECULCE

"""And today I write my story.
on the third of deep watters
With my fingers moist
in the blue skies horizont ,
Like an old legend wrote on a papirus.
The wind still blows his simphonies....into my soul harpes
Strangle me....full of pain,in my chest,
Far far way to the land of tears...
You listen my story
like a far radio theater
Memories which I thought forgot them,
they awake rebel from the sky
full of my Life history.
The show ask be listen.
Light and shadows draw my face.....
Than,change their voices
in a perfect mime,
Giving me almost a meteor reflection.
In secret nights,a butterfly
still kiss my lips which the skate of time.....
draw the word.....waiting.
He still write me love letters
with the dust of greene petals.....
We read together with the Moon
whispers from the harpe ,
Same song listen by the world.
Buried my body
by a Blue rain....of butterflies,
Which I wish share with......You.
You restless traveler of my thoughts......""""http://youtu.be/l_-zsqmnO-o

fata cu pleoapa cusută

atingeri de toate felurile ascundeau
umbra frunzelor necunoscute şi
 inima izvorului şoptea ceva despre
 fata războinică fata cu pleoapa cusută
cu sânul rotund tăiat împrejurul trunchiului
-fruct întors- ca o jivină îngenunchiată
îşi potrivea sângele în legământ.

ca o răstignită cu sânul amputat mirosea
a noapte mirosea a frig și a frică
în zadar vorbeau despre Ea bătrânii
 frământând metanii în palmele aspre
 fata le-a lăsat zălog inelul.
cu fața zidită a dispărut
în apa înroşită ca o nălucă nărăvaşă
aruncându-şi copita peste vremuri
 nimic şi nimeni nu a mai ştiut-o
 ...............................
 plopii s-au dezbrăcat de frunze
şi frunzele curgeau îngropând
cetatea sub firul ierbii despicat .

*Între întuneric şi adânc

guri înfrunzite
îmi mestecă norii şi am
trecut pustiul printre oase
o nouă formă să îi dau
trupului bătrân
ca unui vultur sfîrâmat
în stâncă
mi se tulbură ochii
nu mă privi
spectatorule absolut
nu te amăgi
oricând
oriunde şi
oricine îmi
chinuie moartea
o să-i întorc privirile
------------------------
groapa e adâncă
cerul-
şi mai adânc...

(din noul volum de versuri ,,Între întuneric şi adânc,,)

circul lumii

circul lumii

MOTTO: „A stăpâni sau a nu înțelege e singurul mijloc de a nu suferi.A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic aceasta e singura taină a vieții” (Zobie-B. Șt. Delavrancea)

Circul lumii-abia începe,
Adevărul stă în umbră.
Lume-și pune fard pe față,
Încercând să se ascundă...

Oamenii au masca sacră,
Cum a fost de la-nceput,
RAR, un seamăn se arată,
Lepădându-şi al lui scut.

Vrei să schimbi TU omenire?
Brusc, o palmă te lovește,
Ai schimba legea cu firea,
Și...ironic, omenirea te privește...

Ce-ar fi viața fără lacrimi,
Fără omul cel în zdrențe?
Ar mai vrea bogatul lacom
în zadar să se răsfețe?

Ce-ar fi viața fără ură?
Fără drag de cei al LUI?

Lumea-ar sta cu pumnu-n gură,
Și FEMEIA, tot de-a dreapta
N I M Ă N U I...

eu şi Criss

copilul se oprea adeseori la poarta noastră
îmi asculta plânsetul înfundat
prin care mi se scurgeau ochii.

odată mi-a ridicat pleoapa grea 
s-a strecurat înăuntru şi plângea ghemuit
în locul meu ca să-mi dea răgazul
de a te putea visa alergând peste clipe.

după ani şi ani, m-am întors
şi am auzit scâncetul sfâşietor
în pieptul supt al copilului de altădată
m-am furişat pe fereastra larg deschisă
şi m-am scăldat în lacrimile Lui
spre a-i dărui liniştea de
a ne visa fericirea.

fericirea, Chriss...
cum nu o ştii?

femeia despletită cu mantie străvezie
ţesută-n ochi iluzorii
care îşi jeleşte morţii pe
la porţile închise ale cimitirelor
pe când cocoşii cântă...
şi a patra oară.

priveşte, Chriss!
!unghiile ne-au crescut ca nişte elitre
chipurile ni se profilează întunecat
în rama aurie a tabloului de ceară
apa rochiei mele se tulbură
sub văpaia ochilor tăi de chihlimbar.

dar hai să ne aşezăm, Chriss!
aşa, cuminţi, cât mai departe
uite
se arată zorii
în piaţeta părăsită
statuile se dezgolesc
sărutându-şi vârful degetelor
şi iar Noi evadăm ţinându-ne de mână
în aceeaşi cruntă realitate-
halucinaţie-
vis(are)...

mâinile acelea

Înfășurate în ierburi masive, umede îi cuprindeau obrajii lăsând în nări mirosul înțepător de alge putrezite.
O îndemnau, din când în când, să strige.
-Strigă! Cât poți de tare. Trebuie să strigi! Doar cei care strigă mai pot fi auziți...
Privea neîncrezătoare și nu vedea chipul, chipul de dincolo de voce...cine o îndemna?
Vedea aceleași mâini insistente care apăsau pe fața ei și simțea o durere ascuțită în ceafă.
O încătușau în căușul lor îndreptându-i capul spre cer.
-Vezi lumina? Nu te feri...lumina te caută. A obosit și te-a regăsit, azi. Hai! Înalță strigătul! Cerul o să te asculte. Nu mai striga spre oameni. Prea multe zgomote false le-au tocit simțurile...au ochii astupați cu umbra vântului.
Nu te îngrijora, vânturile urlă doar la răscruci. Suntem pe malul mării. Oamenii ți-ar șterge strigătul sau l-ar zdrobi de maluri și l-ar preface-n țăndări.

Uneori ne înfuriem fără măsură și nu mai știm motivul...

Doar sângele albastu mai hrănește visele.
Tu ai nevoie de visul tău albastru ...scăldat la margine de lume.
Camera se îmbrăca de sărbătoare.
Lumina albă scălda lucrurile care încă n-au murit chiar dacă le-au plecat stăpânii.
În colțul cel mai întunecat se odihneau mâinile acelea înfășutare-n ierburi umede.
Acum, parcă dormeau aidoma copiilor sătui.
Apoi, se apropie de ea mergând pe vârful degetelor.
Le simte tot mâloase, stăruindu-i pe față, suflând aceleași vorbe gâjâite în ureche.
Era prizonieră în alb și strălucire în camera aceea scăldată până în tavan de valuri aspre de lumină.
Simțea în jur prezențe nevăzute, doar percepute de respirații sacadate și aburul de răsuflări o învăluia în așchie de vis-coșmar.
Încerca să-și elibereze fața, gâtul din stânsoare, dar mîinile îi amorțiseră ca în același coșmar când primejdia se apropie și ție îți înțepenesc încheieturile...
O fi o frântură din visul acela de astăvară...
A tras un colț din perdeaua de la geam și a privit luna care îi lăsa semne indescifrabile pe frunte.
I s-a făcut sete.
Gura îi ardea.
Ar fi băut și laptele de șarpe doar să-și mai ostoiască arsura aceea din gâtlej.
Îi era sete?
Sete de ce? de aer , de oameni, de nume, de omul acela care i-a privit în suflet când a crezut că noaptea îi e soră geamănă?
Își apăsa mâinile pe piept să țină acolo o durere...să nu mai plece.
Era durerea ei...
-Aaaa, Doamne, ce gânduri...Cum poți să mai privești în urmă? Când insul doar te amestecă prin troaca porcilor în lăturile din care se înfruptă veșnic?
**********************************************************
Ce-o fi cu piatra asta așa de grea, așa de ascuțită, de-mi intră pe sub carne?
Adun puterile și o îndepărtez să pot ieși...o șterg cu palmele îmbășicate...citesc un nume...
e al meu...
Sleită, pornesc pe stăzi , aproape alergând...
Privesc vitrinele...
Îmi văd doar mâinile.
Aceleaşi mâini înfășurate-n ierburi putrezite.
(din volumul Dacă aş putea străbate timpul)

***dragoste este destulă

Dragoste este...destulă

Gura știrbă a lumii se hlizește într-un dinte
şi începe să-mi cânte un veșnic și uzat des(cântec despre un iubit pierdut
în întunericul nopților liliachii de mai cu pasări obosite în poartă...

Sufletele nu mai pot culege amarul,
şi-l descarcă, fragil, ca pe un sfărâmicios obiect pe la colturile străzilor,
să-l cumpere trubadurii sau poate pretențioșii îndrăgostiți de imaginea lor
în peretele translucid al vieții...

Un glas cutremurat, ca o salcie tânguitoare,
îmi susură vorbe de alint în care nu am crezut când trebuia,
și-n care as crede dacă nu ar fi rostite...

Pământul încă mai jelește stâlpii podului luat de apele învolburate.
Ne afundăm pașii în răcoarea apelor repezi și alergăm după clipa pierdută prin arșița amiezii.

Auzi? Un glas de clopot ne strigă, iar vântul iți plânge ...

Construim palate pentru umbre și ne umbrim cu amăgiri strigate în hăuri
ucise...pentru ca e o toamna nesfârșită a sufletelor .Vântul mai îngână un bocet pierdut de o șovăielnică bătrână, în drumul liniștit spre biserica.
Lumina turbează în turlele arămii și zgomotul se sparge în tâmple.
E toamnă...o toamnă nesfârșita ...
Te întreb:
De ce să te mai superi? Dragoste este destulă...
Zace neîntrebată la colţul grunjos al străzii...
Bani să ai.
Totul se cumpără.
Tributul e scump...dar, dragoste este... destulă...
Ecoul vorbelor răsunau ca pașii profetului pe altarul morții, apoi, se răsuceau în adâncuri...
Crezi că mai pot zări steaua mea de aici, din întuneric?
Stelele se sting complice. Locul pe cer se albește.
``Bang!``
Priviți! Un vis mi se sparge în bucăți de soare...se risipește în mii de scântei.
Urc nestingherită scara și-mi rostesc ca pe o rugăciune:
De ce să te superi? Dragoste este destulă .
Privesc încrezătoare la colt de stradă.
Iar mă privește o gura știrbă,
hlizindu-se într-un dinte metalic.

din somn profund

am scos numai o mână
timid am coborât o treaptă
punte să îi fac
noului vaier
să îi scriu
Tu mână alungată
dintre închipuirile lumii numai
tu ai învățat a desena tristeți
peste obrazul dezmierdat
scoboară-mi silabe reci
geometrii strâmbate
informele verbe
şi strig priviți
Deșertăciunea
din somnm-a aplecat

NImic nu vindecă TOTul

chiar dacă aş fi fost închipuire
şi numele mi s-ar fi destrămat
de la un azi către mâine de la o stană
înspre alta tot mi-aş fi întins
de bună voie mâinile
așteptând să mă risipesc
pe deasupra caselor acoperite cu stuf
umezeala mi-ar fi pătruns în oase
aş fi pătruns în singurătatea aceea pâcloasă
cu gâtul învolburat
tăind cu amigdala
suprafața metalică a apei
constatând că Nimic
nu vindecă totul

ca un fir de vioară

acum ne şi putem cunoaşte
rotind oglinzile mai înspre stânga
luna o să ne intre brutal în talpă
arzând suprafaţa lucioasă o
să adormim legănându-ne chipul în
partea întunecată şi o să ne
ascundem în buzunarele decupate din piele
bucăţi de geamuri fumurii
perfecte cotloane călduroase
cântând la unison
despre un pod de piatră
dărâmat pe care o apă tulburată l-a smuls ca pe un dinte şi
despre pisica mea bianca sugrumată
în mijlocul străzii atunci când  copiii cerului
nu au mai găsit scara
şi liftul a bubuit
şi sângele a curs
şi omul s-a ridicat buimăcit
ştergând cu mâneca înroşită
buza sfărâmată a iubitei sale
pierdută noaptea  lângă o batistă
 în autobuzul 47 eu
îmi voi purta anevoios poverile
trăgând cu ochiul spre fereastră
nu voi avea ce face şi
mă voi subţia zilnic
aproape ca un fir de vioară
pe care muzicianul şi-a ascuţit
o viaţă
degetele
risipite în
rafale de vânt

...pe un tărâm necunoscut

un mâl încleiat îmi intră în coaste
în suflet îmi tropăie călăreţi
cu  armurile de soare
se opresc pe sub ziduri
coboară în mine
pentru o clipă
amestecă aerul
în copite de foc
se-nverşunează
într-o împreunare de apus
pâlpâindu-şi plecările cu rotocoale de fum

eram tânără îmi zic eram străină
pe un tărâm necunoscut
o mantie aruncată peste un umăr şi
ura îmi clocoteşte nestăvilită
pe sub piele
îmi cresc elitre cu care am să tai ura în felii de carne
această ură trezită din umbrare
să stingă luminile din faruri
să tulbure marea cu zbatere de trupuri înnegrite

şi tu viaţă...
şi tu...
de ce-mi aduci nisipuri mişcătoare
de peste lumi?
de ce în depărtările-nserării
le-apar centurionilor o vâlvătaie cu paşii răcoriţi în scrum?
de ce m-amestecă iar norii cu parfumuri putrede şi moarte
ca nişte ridicări sinistre spre gurile de fum?

când voi sui...

multpreaiubiţilor le spun mai faceţi o gaură în pieptul crucii
neştiinţa asta a mea a apucat să se închine
ş-apoi îndestulat cu de toţi şi de toate
voi săpa eu însumi o groapă în mine
uitarea să îmi ascund
voi ridica ziduri albe de cetate
palide turnuri vor străluci fantomatic prin mine
drumul se ţese cu sandale de lut
cu cămăşi înflorate de borangic
cu vârfuri ascuţite
în care s-au îngrămădit păcate

pustiule-rugă rotundă
tot îmi ceri să înconjor azi cerul
de dimineaţă înspre noapte un câmp cu macii în floare
să mă aştern la picioarele căzute să cresc o adiere
cu dinţii de fier cu pumnalul înfipt între coaste
tu să nu mă uiţi
când voi sui poverile
şi cavalerii timpului
îmi vor cumpăra clipele
acoperindu-mi trupul cu străluciri deșarte

de la o vreme o să încep nepăsător
să îmi irosesc timpul
ce mi-a mai rămas și o să continui
să înconjor cu candela-n mână
umbrele zidului acoperit cu ierburi tăioase
atunci absenţa luminii îmi va sfredeli ochii
şi tu o să mă cerţi că am aprins iar focuri în cămară
că am ars și ultima porţie de tămâie o să
simt dureros cum vorbele tale în mine se-nchid
se răsucesc tăind adânc
pumnale de fum
sprijin al unor
oameni întâlniţi într-o zi fără de nume pe un oarecare drum
..............................................................................
spintecând legile firii un orb
adoarme noapte de noapte alăturea de mine
îmi stinge făptura cu pulbere albastră
pe când tu mă arăţi plecaților
şi degetele tale
îmi cresc pe dedesubt
de parcă mi-ar fi umbre
de parcă mi-ar fi alte vene
alunecate printre nouri

abia-abia începem A TRĂI...

în inima mea a crescut tăcere
tic-tacul împiedicat în prispă
nimeni nu mi-l poate auzi
în inima mea îşi netezește colții un câine
păianjenii casei nu mă mai pot opri

,,să nu crezi
să nu crezi nimic din toate nebuniile astea,, îmi zic
ciupindu-mi brațele până la sânge
mă adulmecă noaptea cu geana ei rotundă
o aripă arsă îşi ţese zid
împrejurul buzelor noastre
blestemând
îngerii palizi
răstoarnă grămezile de aur
ce pace domnilor
ce pace
de nu mai poți

nici asurzi

o altă zi timid coboară
printre trestiile albe
cu frunze înspumegate
numai aşa puteam şi noi
de-a valma a cârcoti:
un om
un câine
o aripă arsă
un pâlpâit amăgitor de pleoape
ca un tablou adevărat
pictat de umbre răstignite şi noi
sculptați cu sabia în zare
abia
abia începem a trăi

+ed fizica ora

dantelării încimentate

nici nu a observat când i-a căzut umbra
nici nu a ştiut când noaptea i s-a cusut printre gene
cu firele albastre de plumb şi-a legat de umeri cerul
şi a mers aşa o vreme fără să se odihnească
fără să gâfâie
ar fi fost lângă ea
acea linişte de mormânt şi
s-a uitat în urmă
a încercat să se întoarcă dar
încălţările-i intrau în carne
atunci le-a zis că va veni
numai când limbile şarpelui se vor despleti
numai când i se va îngădui un ultim răcnet
prin burta întunericului o să le aşeze mesenilor
făpturi de fum la rădăcini scuturându-şi
încălţările înmiresmate o să
topească păsări oarbe în flăcări preaînalte
vâlvătaie amară ascunsă în tropot de copite asmuţite
de liniştea chemată din margine de şoapte
...................................................................................
şi voi veni la tine cu lumini
să îţi stropesc frânturile de trupuri-dantelării încimentate-
întoarse-n matcă îţi voi tăia cu gheara de argint o
cale în adânc spre pacea mea uitată

omul meu DEScântec...

omul meu DEScântec
reîntors în pântec
omul meu din soare
risipit în zare
omule din nea
primăvara mea
vino la izvor
prefă-te în dor
şarpe sub mormânt
licăr de cuvânt
toarnă ceru`-nalt
peste-al meu cobalt
fă-mă iar din piatră
trece-mă prin vatră
arde-mă cu stele
să adorm în ele
împrumută-mi zborul
umple-mi iar urciorul
cu vise mărunte
te coboară-n frunte
fii iar viaţa mea
dă-mi doar mâna ta...
să îţi fiu o salbă
sau...un fir de nalbă

suntem ,,liberi,, ca păsările cerului

de la o vreme nu mai avem stăpâni
suntem ,,liberi,, ca păsările cerului
inflexibili şi imaleabili suntem prea greu
de mutat din loc pentru noi
nu mai există vecernii
doar câteva capete deşurubate
ne arată cu privirile ruginite
mormântul dincolo de ruine
nu mai există sprijin
nu mai răsună cântările angeline
doar sunete oarbe de săbii lucioase
încrucişează marginile gropii
nici măcar ei
morţii de mâine
care ne beau
astăzi din urme
veninul
nu mai au
de la o vreme
suficiente locuri
de secătuit oase

rachetele

de la un an la celălalt, noi, copiii satului, strângeam cârpe. multe, multe cârpe şi ne tot  întrebam mamele dacă rochița din barchet trebuie să o mai păstrăm sau pantalonașii de finet albastru care şi aşa s-au rărit de te vezi prin ei ca prin sită.
-luaţi ce vreţi, ziceau mamele...la iarnă o să le căutați prin saci.
şi sacii se umpleau doldora. cum pentru ce? nu venea Paştele? nu trebuia să facem noi cele mai grozave rachete.
an de an, aceea frică şi aceleiași emoții...
ieșeam la marginea satului, pe movila lui moş Palade, şi priveam focurile, fascinați de măreția lor.
-uite-i pe cei din Galbeni...dar şi pe cei din Balinţi...ei. lasă...anul ăsta focul nostru o să fie cel mai înalt, strigau băieții şi alergau pe holm ca să înalţe focul şi să le răspundă celor din satele vecine cu aruncări de rachete.
rachetele erau confecționate cu mare grijă din cărpe, strânse ghem ca nişte mingi  înmuiate în petrol şi legate cu o sârmă pentru suport şi lansator ca atunci când erau învârtite împrejurul corpului şi aruncate spre cer să se înalţe cât mai sus.
când le dădeau foc şi le învârteau de sârmă, păreau nişte cercuri înflăcărate, gata-gata să îşi ia zborul.
era felul nostru de a ne bucura de Învierea lui Iisus.
biserica era prea departe şi mergeam rar, dar seară de Înviere o petreceam privind cu frică, din vale, vălvătăile care se auzeau ca nişte urlătoare tocmite cu noaptea.
ne temeam mai ales când se stârnea vântul, pentru că au izbucnit multe incendii prin zonă de-a lungul vremii, dar tradiția era tradiție şi trebuia respectată
a doua zi ciocneam cu toţii ouă pe marginea şanţului şi povesteam întâmplări hazlii despre unul şi despre altul şi ce grozăvii s-au mai petrecut când au lansat rachetele pe holm.
nu uitam să lăudăm focurile şi rachetele băieţilor ca să lanseze şi la anu rachete şi să înalţe focuri întru slava Învierii lui Hristos.
de la o vreme ochii mei nu mai văd acele măreţe focuri şi auzul meu nu mai distinge glasurile îndepărtate, tot mai îndepărtate ale copiilor, cu toate că an de an, clipă de clipă, Iisus nu conteneşte să se jertfească pentru păcatele noastre.
timpul pare că a încremenit şi orice aş face nu-l mai pot urni din loc.
 sau copiii satului au dispărut definitiv și totul nu a fost decât o simplă iluzie deşartă...

Dura

Dura

Femeia încă mai purta pe chip trăsăturile angeline ale fetei de altădată fără să-și poată recunoaște imaginea alunecată în oglindă. Pentru ea oglinda nu mai exista. Lumea aceea răsturnată nu-și mai reflecta apele în lăuntrul sufletului ei. Sufletul îi era gol și pustiit ca un talcioc încărcat de lucruri mult prea vechi.

Avea părul răvășit, ieșit de sub basmaua decolorată de vânt și ploi. Prea multe ploi pentru un suflet descălțat de vise. Hainele îi atârnau în dezordine pe trupul împuținat de zbucium, iar picioarele îi erau crăpate până la sânge, pentru că o vedeam mereu desculță.

Tablou sumbru al copilăriei mele, Dura.

Devenise ostatică în nebunia ei și în una din zile am aflat de la mama acea poveste tristă ca o lacrimă pierdută.

Se spunea că a fost cândva cea mai frumoasă fată din sat și s-a căsătorit cu un om tare învățat. Activist de partid, venit de nicăieri, omul avea o figură sinistră.

Șters, rotofei, cu chelie și mereu la patru ace, colinda satul cu fel de fel de motive fără de motiv...

Tulburase liniștea părinților pentru că umbla vorba că ar intra prin casele oamenilor, pe când aceștia erau la muncile câmpului și călca în picioare suflete unor biete copile.

Părinții ne dădeau de grijă și ne îndemnau să stăm cât mai mulți copii, împreună.

I se spunea domnu` Bobu și avea susținere undeva, foarte sus, de aceea nu se temea de nimeni și de nimic. Numele lui ne trecea un fior rece pe șira spinării.

Când am început școala, am cunoscut unele dintre victimele lui.Copile cu chip de înger, captive într-o lume a umbrelor și a neputinței.

Unii copii le înghionteau, adresându-le cuvinte grele, auzite prin familie.

Domnul cu pricina nu se sfia de faptele lui. Doar niște amenințări adresate părinților și câțiva bani aruncați cât să-și țină gura. Apoi, trăgea linie şi o lua de la capăt.

Femeia cu chip de lunatecă îi fusese soție, însă nu a rezistat prea mult alături de el. Domnul Bobu a părăsit-o într-o iarnă geroasă pe când trebuia să nască un copil.

Atunci, Dura și-a pierdut mințile, a născut singură și nu a lăsat pe nimeni să se apropie de casa ei. Copilul a murit la piept de frig și foame. Câțiva oameni din sat au imobilizat-o să-i poată smulge pruncul de la sân și să-l îngroape creștinește.

O perioadă a fost internată în ospiciu, dar după o vreme a revenit acasă cu privirile tulburate.

Trecea prin satul nostru spre un alt sat unde locuia o soră de a ei, și nu de puține ori, mânată de un instinct de gloată, strigam și eu alături de copiii satului după ea : Duuu+raaa! Alteori aruncam şi eu cu pietre, mânată de aceeași furie incontrolabilă, dar totuși copilărească.

Uneori părea că nici nu ne aude, alteori ne alunga, făcându-se după noi, amenințându-ne cu pumnul.

De câte ori am văzut-o, ocrotea în mâinile slăbite și tremurânde, un pui gingaș de găină. Chiar de era primăvară, chiar de era toamnă, în palmele ei se odihnea puiul golaș, neajutorat și Dura îi vorbea părintește, dezmierdându-l ca pe un copil regăsit în negura timpului, după ani și ani de așteptări.

Atunci, trăsăturile ei se destindea și părea o nălucă desprinsă din raza cerului. Nu mai era nebuna cu chipul răvășit, era mama iubitoare care își proteja puiul de brutalitatea celor din jur.

După un timp, fratele meu mai mare a fost făcut UTC-ist, alături de colegii săi şi una dintre copilele abuzate.

Am participat la festivitate toți elevii școlii și Domnul Bobu, activist de partid, ne-a ținut un discurs solemn despre cinste și onoare.

Cu degetele lui soioase, a prins inelele cravatelor copiilor și când a ajuns la colega de banca a fratelui meu, mâinile insului au zăbovit, privind-o insistent cu un fel de complicitate și un zâmbet de hienă încrustat pe buzele subțiri ca un fir de aţă.

Copila părea desprinsă dintr-o frântură de vis, parcă nici nu știa ce i se întâmplă. Pumnii fratelui meu s-au strâns a furie, a revoltă...în acordurile nepăsătoare ale unui sunet sec de fanfară, care intona cântecul patriotic „Am cravata mea”.

De atunci, am înțeles că viața se întindea și dincolo de râul în care mă scăldam și dincolo de ulița prăfuită în care-mi pierdeam pașii, în iureșul pașilor tovarășilor mei de joacă.

Iar viața se îndepărta târându-mă după dânsa, ba uneori încerca să-mi scuipe printre dinții tociți, drept în obraz.

De undeva, din negura timpului, Dura îmi zâmbea, mângâindu-și părintește puiul.

Urma mea o lua mereu înainte și eu îi strigam. cu palmele pâlnie:

-Hei, încotro mă duci, prietenă?!

NEgânduri

treceau dincolo de ape
umbre însoţitoare oarbe
târându-şi paşii grei de fum
peste un apus sângerând

şi

mă goleam de dinăuntru
în afară de dinafară
înăuntru -o flacără adorită
într-un gând păsările întunericului
ciuguleau din seminţele florilor

şi

mă tot amestecam
de dinăuntru şi de dinafară
cu spaima
cu noaptea
cu picăturile amare împrăştiate
în cerurile spumegând


oamenilor le-ar lua o viaţă
să îşi astupe urmele

oamenii ar fi mai fericiţi
dacă nu s-ar mai
împiedica
în cuvinte