sâmbătă, 29 decembrie 2012

lumească

de la o vreme
şi frunzele îmi păreau oameni
paltonul domnului emm se îndepărta
întorcând haosul din drum râul curgea liniștit
ca o linie subțire paralelă cu venele noastre
ne aminteam că undeva
într-un sătuc uitat
nişte copii sărmani
îşi îmbrățișau lacrimile-n gene
ce e viaţa?
parcă întrebau ei ceasul ruginit care-i striga pe limba cerului
şi nimeni nu le mai era în preajmă şi
n-avea să le mai răspundă nimeni
de la atâta verde
lumescul a început să le crească
pe sub unghii
să le tot crească
ne mai încăpându-i tavanul
au zburat ca un stol
fugărit de propria lui umbră

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...