lumească

de la o vreme

şi frunzele îmi păreau oameni

paltonul domnului emm se îndepărta

întorcând haosul din drum râul curgea liniștit

ca o linie subțire paralelă cu venele noastre

ne aminteam că undeva

într-un sătuc uitat

nişte copii sărmani

îşi îmbrățișau lacrimile-n gene

ce e viaţa?

parcă întrebau ei ceasul ruginit care-i striga pe limba cerului

şi nimeni nu le mai era în preajmă şi

n-avea să le mai răspundă nimeni

de la atâta verde

lumescul a început să le crească

pe sub unghii

să le tot crească

ne mai încăpându-i tavanul

au zburat ca un stol

fugărit de propria lui umbră