strigătul luminii brăzda cuvântul
oamenii cu frunţile de nor
purtau cămăşile de doliu
descheiate
deasupra cerului
îngerii lilieci făceu cuiburi
din aburul pământului
înfrăţind soarele cu
firimiturile de timp
gurile lupilor
se întorceau flămânde
urlând
ca după un
frământat apus
cu picioarele înnoroiate
miresele pierdute
cresute-n palmele pădurii
puneau semne mestecenilor albi
şi împleteau din umbre
făclii albastre
în ochii noştri
răsădind
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu