Ţaţa Lenţa sau ,, Naşa,,

mi-o amintesc mereu pe mama. o femeie harnică rămasă de tanără cu patru copii, încă mici şi îmi mai amintesc şi de eforturile ei disperate de a ne creşte bine să nu simţim lipsuri sau să ne simţim ,,copiii vadanei de la câmp,,.
se trezea de dimineaţa şi robotea ca un om fără de linişte.
 mereu se îmbrobodea pe fugă. părul îi era pe alocuri încărunţit şi îi ieşea de sub batic, iar ea încerca parcă înfuriată, încerca să şi-l ascundă, ca şi cum ar fi zis; nu mă mai da şi tu de gol, că am copii de crescut, sunt tânără şi vrednică.
unii oameni povesteau despre frumuseţea ei trecută, despre viaţa cruntă petrecută alături de nişte părinţi adoptivi care au folosit-o ca pe un cal tânăr de tras în ham.
era o femeie veselă, cu un debit verbal nemaipomenit, iar poveştile ei captivau, lăsau oamenii cu gura căscată, era fascinantă în arta naraţiunii.
 uneori când oamenii îşi dădeau seama că au ascultat-o vreo 3 sau patru ore, povestind, i-o tăiau repede, parcă încercând să se salveze din ,,vraja,, ei;
-ia, mai lasa-ne Lenţă, la dracu, că nu mai facem nimica din cauza ta. tu când începi, nu mai termini niciodată.
aşa şi era.
o fată din sat era foarte bolnavă şi o chema mereu pentru a-i alina suferinţa. îi zecea mamei sale:
-du-te la ţaţa Lenţa şi cheam-o la noi, cu ea nu mă mai doare nimic. îmi place să o ascult.
Ea mergea mereu şi apoi ne povestea despre Anişoara.
Toţi copiii satului o numeau pe mama, Naşa, şi toţi o căutau să o asculte. vara mergea cu noi la iaz să spele rufe, ca toate femeile din sat, dar numai ea se arunca în valuri şi începea cu noi o cursă nebună de înot. râdeam şi ne bucuram de voiciunea ei
 Mătuşa Maria,sora mai mare a mamei, o femeie sobră şi foarte curată, zicea dând din mână:
- o innebunit Lenţa, o dat în mintea celor mici...
Mamei nu-i păsa. Pentru o vreme era copil alăturea de noi şi îşi permitea să uite o vreme de necazurile de femeie singură cu atâtea poveri pe umeri.
Uneori o asemuiam cu Fefeleaga lui Agârbiceanu dar nu aş fi vrut să am soarta Păuniţei şi mă scuturam ca de un vis urât. Cu toate îngrijorările mele şi cu toate îndepărtările de unele gânduri urâte spre finalul vieţii, mama chiar a trăit soarta blestemată a personajului din nuvelă. Dar ne-a iubit şi ne-a ocrotit cu tot sufletul ei de femeie sărmană.
Îmi amintesc de ziua în care am venit prima oară de la liceu şi m-am întâlnit cu un om din sat pe digul care despărţea două ape. L-am salutat cu bună cuviinţă şi am plecat mai departe. Nefericitul s-a întâlnit cu mama nu după mult timp şi i-a dat o veste bună:
-Ţaţă Lenţă, vezi că vine fata aceea mică a matale, aceea neagră, de pe la şcoală cred că târâia în urmă un geamantan de două ori cât dânsa.
Când auzea pe cineva că ne jigneşte, mamei îi sărea ţandăra, nu glumă. Şi a răbufnit:
-Da de ce neagra, Harapule!!! Tu eşti mai alb? Hoţule! Umbli toată ziua să înşeli oamenii şi te mai crezi om. şi se îndepărta suduind şi făcându-l pe bietul om ,,cu ou şi cu oţet,, de nu mai ştia ăsta cum să o dreagă.
aşa se răzbuna ea, în felul ei, încercând să ne apere de ,,urgia lumii,, cum ne spunea seara, la lumina pâlpâită a unei lămpi cu gaz.
de când a rămas singură încerca să ne protejeze, dar mai mult ne speria, şi îmi amintesc de o noapte în care nu a dormit nimeni, iar ea tot scotea o toporişcă de sub cap, mergând cu ea până la uşă şi înapoi, pentru că auzea nişte zgomote ciudate la fereastră.
când s-au arătat zorii, presupusul hoţ s-a dovedit a fi câinele nostru, Rex, care îşi făcuse cuib pe nişte curpeni de fasole şi bătea cu coada în fereastră.
ne-a lăsat să dormim mai mult şi în ziua aceea nu am mai fost la câmp.
plecările la câmp, la prăşit, deveneau curată aventură pentru că se pornea foarte greu de acasă.
noi ieşeam la poartă, cu sapele pregătite şi ea tot mai găsea ceva de făcut prin ogradă, încât ne plictiseam aşteptând-o,
ajunşi pe tarla începea să suduie pentru că nu găseşte ,,bucata,, deşi punea mereu semne şi nu de puţine ori prăşeam în locul altora.
unii recunoşteau şi ne prăşeau bucata noastră, alţii ziceau ,,să-i fie de bine,, şi de aici pornea iar potopul blestemelor ei asupra ,,urgii lumii,,-
când plecam la liceu, începea iar aventura, pentru că noi eram cei mai ruşinoşi copii şi nu reuşeam niciodată să ajungem la uşa autobuzului prin valul uriaş de oameni, atunci ea se împingea cu toate puterile şi striga din răsputeri: ..măi, oameni,din Tărăşăniul meu, da copchii ăştia, ai mei, de la câmp, n-au şi ei dreptul să se ducă la şcolile lor, ei ai cui sunt? nu ai satului ăsta?,, şi mie îmi crăpa obrazul de ruşine când zicea că suntem ai satului, dar o iubeam şi abia aşteptam să vină cealaltă vacanţă ca să mă pot întoarce la ea.
cum am mai spus, era iubită de toţi copiii satului şi toţi îi ziceau ,,naşa,, pentru că botezase foarte mulţi copii din sat şi aşa îi rămăsese numele.
şi acum, când crescuserăm mari ieşea cu noi la iaz şi înota ,,la întrecere,, iar sora ei, mătuşa Butnăriţa iar se mira: ..săraca, Lenţa o înnebunit de când o murit Nică, da cum să nu înnebuneşti cu patru copchii cât ulcelele, părea să o creadă ea,,.
mama era în toate minţile, chiar dacă lumea o vorbea, ea îşi vedea de ale ei şi era tare bucuroasă că ne place să învăţăm carte.
o adâncă durere simt în suflet pentru că nu am putut să fiu alături de ea în clipele cele mai grele, când firul vieţii sale se subţia şi începea a se stinge...