s-au stins de mult
dimineţile mele
şi eu stau stingher
împietrit în inima nopţii
sfărâmând pereţii
timpului
îi cânt osanale
de nu m-ai dezrădăcina tu negură
tăcere firească de nu m-ai ascunde
cu ghearele înfipte
în obrazul lacrimei
îmi tresaltă spinii pe limbă
şi trupul meu se preface în vultur
cu aripi de hârtie mă rotesc
mă rotesc în cercuri de pară
cerul trosneşte sinistru
printre zidurile părăsite iarba amară se trezeşte de dincolo de timp
coloane de umbre se întrupează dansându-şi capetele pe tipsie
ţintuindu-şi fulgerele-n coaste
ca pe un izvor de stele
curgătoare
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu