luni, 26 noiembrie 2012

ne creşteam

ne creşteam



unii altora
câte un copac
sub inimă
dragostea era
o pojghiţă subţire
în care adunam
voci cristaline

pătrundeam
alunecând
pe un pustiu
fără de soare
câteva degete ne-ar mai trebuit
iubite ca să fim iarăşi fericiţi
ne lustruiam intens
palmele
aruncând zaruri
şase şase icnea
omul albastru
trăgând zăvorul
atâta doar
ne-ar mai fi trebuit

şi mă făceam lut
în cruce de piatră crescând
spre tine
îngrămădindu-mi toate visele
aş fi fost cea
mai norocoasă
umbră a mea
călătoare

Niciun comentariu:

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...