ne creşteam
unii altora
câte un copac
sub inimă
dragostea era
o pojghiţă subţire
în care adunam
voci cristaline
pătrundeam
alunecând
pe un pustiu
fără de soare
câteva degete ne-ar mai trebuit
iubite ca să fim iarăşi fericiţi
ne lustruiam intens
palmele
aruncând zaruri
şase şase icnea
omul albastru
trăgând zăvorul
atâta doar
ne-ar mai fi trebuit
şi mă făceam lut
în cruce de piatră crescând
spre tine
îngrămădindu-mi toate visele
aş fi fost cea
mai norocoasă
umbră a mea
călătoare
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu