în scâncet de timp

făureşte doamne un alt
aşternut nopţii privire
tocită în scâncet de timp
cuprinde mâinile mele înainte să
bată neruga la porţile iadului
să nu mai fiu eu robul
des(tăinuit obrazului negru
cu armură de ceară
îmbracă-mi sufletul în albastru
acoperă-mă cu zile calde
sculptate de lumină
-substrat al inimilor mele-
destrămată în pânza subţire
scuipată de păianjenii sorţii
(spectacolul lumii începe a
nu ştiu câta oară) pot răsuna
tobe cu lovituri de bice
somnambulii o să-mi urmeze calea pe
umeri de gând şi o să murim aproape singuri
strângând la piept păpuşile chioare de
verdele incandescent al strălucirilor deşarte