o lansare cu peripeţii

unele lucruri se petrec fără să le dai socoteală şi se întâmplă doar aşa, ca să se întâmple. un astfel de lucru am trăit şi eu, de curând. deschid calculatorul şi îmi atrage atenția diseminarea unui eveniment interesant. era vorba de o lansare de carte a unui domn pe care îl cunoscusem în virtual. domnul era destul de simpatic şi filosof, pe deasupra. îmi fac şi eu curaj. eveniment monden, mă întreb? dar, arunc o promisiune pe net, şi mă simt datoare să particip (deşi cred că nu era neapărat nevoie).

îi spun soţului că am trebuie ceva de pe la un supermarket din apropiere. plec. sigur cu un nod în gât. oameni gomoşi, fiţe...ştim, ştim...genul acela de eveniment care îţi lasă un gust amar şi te întrebi dacă nu cumva ... eşti inutil. mă grăbesc. e deja întuneric. trec pe lângă supermarketul cu pricina. deja simt că-mi trădez partenerul de viaţă, dar nu mai e cale de întoarcere. nu prea ştiu unde are loc evenimentul. noroc de prezenţa unei doamne pe care o văd înaintea mea şi intuiesc aceeasi destinaţie. fug, fug...e super când îţi dai seama că ai avut dreptate. intru în acelaşi timp pe o uşă rotativă, ne îndreptăm împreună spre lift. -cred că mergem la acelaşi eveniment, reuşesc să îndrug, gâfâind tare ciudat pentru că am alergat în urma ei, dar deja nu mă simt prea bine. poate e din cauza atmosferei încărcate, poate o fi din cauza umbririi subtile a adevărului. intru. ce poate fi nelalocul lui? ce naiba! e doar o întrunire la care oi trece şi eu neobservată. încep discuţiile. minunatele discuţii, nu-i aşa? (uneori inutile,dar necesare, pentru a umple spaţiul şi timpul). autorul, un domn simpatic, de la care aud povestea poveştii celor trei purceluşi, mă binedispune cu simplitatea discursului care parcă zgârie faţa fardată a discursurilor anterioare. un alt domn, ce se recomandă Gazdă, intervine periodic, trăgând ca un şeic dintr-o pipă, cu micile lui completări, care se vor spirituale. oamenii râd aprobator, se amuză...nu ştiu de ce...aaaa, e un fel de rege al ziarului care sponsorizează evenimentul? oricum nu pricep lucrurile asta sofisticate, sau doar de complezență. mă uit în jur...parcă suntem pironiţi într-un tablou de epocă. poetul x trage din pipă ca un zeu. lângă el, îşi mişcă genele obosite nişte firave domnișoare, muze dulci şi diafane . un nor dens şi răzleţ îi învăluie binevoitor... alături, alt poet. poetul y, priveşte în jur cu un fel de ,,hai, lasaţi-mă-n pace, muritorilor apatici,,. mă liniştesc şi chiar îl las în pace, oricum, locul în ceruri e scump şi se câştigă greu. se fac poze, multe, multe poze. o domnişorică îşi mişcă aparatul performant, dar şi trupul sibilinic, imortalizând umbrele noastre de trecători. -cineva ar fi trebuit să cânte, zice maestrul-gazdă, dar timpul nu a fost generos cu noi...ştiţi şi dumneavoastră cum sunt tinerii în ziua de astăzi.... de ce Timpul???aaaa, e un Nume sau aşa ceva . -vedeţi, la intrare găsiţi Timpul! puteţi lua câte un exemplar, ne anunţă El generos. sigur, măcar asta pot face şi eu. voi lua cu mine Timpul. evenimentul dă semne de epuizere. oamenii se mişcă într-una, ca într-un imens furnicar. volumul se cumpără. doar pentru asta am şi venit, să iau Timpul şi un volum de eseuri simple. şi...chiar reuşesc. dar sunt cu gândul la supermarket, la privirile bănuitoare de acasă. mă şi grăbesc să iau un autograf distinsului domn. CREDEŢI CĂ E AŞA DE UŞOOOOOOR??????? nuuuuu. vine treaba aceea cu: aici totul se plăteşte. mă apropii de autor. am un volum cu ,,Surâsul meu gothic,, în geantă. ba aş vrea să îl dăruiesc alaturi de ,,întreaga mea preţuire,,.dar nu îndrăznesc şi surâsul îmi îngheaţă pe buze. cum spuneam, suntem la un eveniment monden.

ce naiba, chiar sunt lipsită de ,,substanță,,? - madam, madaaaam!...da ce, credeai că se dau aşaaa, cu una cu două.? ei, nu, aici, trebuie să rezişti eroic.

pentru ca totul să se termine cum nu te aştepţi mai prost, se creează o mică diversiune din cauza domnului Gazdă. -nu aşa, nu aşa, doamnă!!!stai la rând!!! da, ce naiba!!! -la rând? ce dumnezeu, oare-s la supermarket, deja? mă întreb nedumerită privind gurile curioase din jurul meu. -îmi pare foarte rău, dar eu nu prea am timp... Timp? e la intrare, pe stânga...voi lua şi eu un exemplar sau poate două... -ei, asta-i culmea!!!!! ia, nu mai ceda(îi zice el, autorului), ia nu-i mai ceda şi doamnei că deja ai mai cedat unei doamne... credeţi că mă las..eeeei, nu! nu mă las cu una cu două. dacă a mai cedat unei doamne, e musai să-mi cedeze şi mie. şi stau drept în faţa distinsului domn. momentul e din ce în ce mai penibil, mai ales că e privit de zecile de pretendenți la un autograf. îndrug nişte vorbe şi mai stupide: l-am cunoscut pe autor pe facebook(şi ascultându-mă, îmi par şi mai penibilă). omul-Gazdă îmi ia cartea din mână. eu treg de carte, el trage. dar nu mă las. sunt hotărâtă. - la urma urmelor, îi zic, e cartea mea, ia, mai lasaţi-mă în pace! autorul nu-şi mai găsesţe pixul, i-aş da unul din geantă, dar Gazda nu mă slăbeşte din trasul cărţii. în fine, reuşesc să îl ,,domin,, prin forţă proaspătă. şi primesc un autograf muncit: ,,DISTINSEI DORINA NECULCE, ÎNTREAGA PREŢUIRE A LUI V. GH. 2 NOIEMBRIE 2011,,. glorioasă, sub privirile dezaprobatoare ale poeţilor x,y şi z, pornesc spre lift. aglomeraţie la lift. de ce or vrea să plece aşa de mulţi, deodată??? eu, hai, că mai merge să plec repede.cred că mă cunosc după aspect. sunt femeia cu ieşirea pe la cumpărăturile iminente, familiare, de zi cu zi. dar ei? un băiat şi o fată, îşi zic eroic: -haidem, pe scări... e o idee minunată, numai că scările sunt neluminate. după ce coboară două etaje, ei se retreg pe una din uşile laterale, probabil să ia liftul de la alt etaj. rămân singură, în întuneric şi mi se face frică. mie când mi-e frică îmi vine să înjur şi scap o înjurătură printre dinţi. acum ce să fac? urc. liftul s-a mai eliberat. cobor cu aceeaşi pereche care ca prin minune e lângă mine şi îi întreb dacă ştiu unde e ziarul să-mi iau măcar un exemplar. ei îmi arată mormanul de timp aşteptând generos pe un calorifer. mă întorc din uşă şi, de supărată ce sunt, nu iau doar două exemplare, iau vreo şapte, pe care mi le îndes cu ciudă în geantă. doi ochi mă cercetau sfredelitori. printr-o cabina din termopan mă privea câş o doamnă îmbrăcată în haine de gardian. asta-i bună, poate mă şi întreabă de ce am luat mai multe ies ca o aiurită şi-mi vine să plâng... de ce ? doar am luat cu mine atâta timp cât o să-mi ajungă pâna la următorul eveniment monden. desigur că voi trece şi pe la cumpărături. ajung acasă cu sacoşele pline, răsuflu uşurată şi acuz oamenii, care-s prea mulţi şi au destui bani. -nu ştiu ce-i cu lumea asta, parcă ar fi Crăciunul. am obosit cât am sta la...coadă. liniştea se lasă cu fâlfâiri de aripă uşoară. a mai trecut o zi. din nou îmi va bate pe umăr mâna sorţii, atenţionându-mă că înainte de toate sunt soţie.