să tacă

ochii obosiţi ai păpuşii tresăreau

bunica îmi împletea ciorapii albi

la gura vântului se îngrămădeau pustiuri şi eu tresăream şi

mă chirceam înfricoşată  sugrumându-mi obrajii

sub palmele ei aspre era

mai bine 

mă aprindea înserarea

mă acoperea cu umbre 

ca pe o moarte cu acte false urletele

încercau să mă împartă câinilor 

să tacă 

să tacă

naniii naaaniiii

de atunci nu mai plâng

de atunci îmi ascund lacrimile sub talpa casei

le-o găsi cineva odată cândva într-o zi zicea bunica

eu scurmam nepăsătoare cu ghearele în piatră încercam să caut umbrele de fum

pe holm se auzeau chiotele noastre se iţeau brânduşe ortăvite

scuipându-şi vorbele spurcate paşii morţii striveau 

fără de milă ca pe nişte flori de humă

obrajii migdalaţi trosneau înapoia alergării noastre

zâne înnebunite împleteau cunune copiilor plâpânzi

cu ochi sculptaţi pe fruntea zărilor sihastre:

-vântul îşi aduna pustului;

-bunica-mi împletea ciorapii;

-paşii morţii trosneau fără de milă;

-cineva;

-cândva;

-odată;

-într-o zi...