Stelică

P.S.: întâmplările, locurile și personajele sunt imaginare, orice asemănare cu realitate este întâmplătoare. :(

-Ce naiba , ţaţaie, îl mai ceteri atât, doar ştii cum l-a făcut mă-sa, că doar în tinda matale l-a scăpat când era crud . Cum ai vrea să fie? Lasă-l în pace! Şi mama se supăra mereu când cineva îl necăjea pe Stelică. E verişorul meu cel mai mare. Cred că a fost atins în primii ani ai copilăriei de meningita care a bântuit prin anii ``50-``60.

E blând, tulburător de bun, merge șontâc, trăgându-și ușor piciorul bolnav, iar mâna dreaptă o tine mereu la piept de parcă ar vrea să se apere de cineva imaginar care încearcă să îl lovească. Nu a învăţat carte şi mi-l amintesc cum era obligat de tatăl lui să meargă la şcoală. Omului parcă îi era ruşine să recunoască faptul că el, şef de echipă la CAP s-a pricopsit cu un așa copil. Aveam casa aproape în aceeaşi curte, pentru că bunicul Paladi le dăduse o bucată de pământ cât să își facă o gospodăria și să intre în rândul oamenilor. Nu de puţine ori vedeam prin gardul de sârmă cum îl loveşte peste cap, strigându-i furios: 

-Dumnezeii mă-ti di prost! Cine mama dracului te-a făcut aşa di prost! Îmi dădeau lacrimile şi aş fi vrut să strig, dar şi mie îmi era frică de moş Niculae pentru că ne înjura pe toţi când ne întorceam de la şcoală şi dacă era noroi, și ne mai țineam de gardul lui cu mâinile ca să nu ne murdărim , apărea ca din senin trăgându-ne câte o vargă peste degete. Când îi auzeam glasul răguşit de la ţigară şi înjurăturile şuierate printre dinţi, scăpam mâinile de pe gard nimerind în noroiul cel mai mare. Atunci, ne ridicam și o luam la fugă.

Culmea era că uita repede ce ne-a făcut şi a doua zi ne vorbea frumos ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. I-am spus mamei de multe ori că l-am văzut pe moș Niculae cum îl bătea pe Stelică şi mama l-a rugat să fie mai blând. 

-Îţi convine, Lenţă sî vorbești aiurea...Ci ai tu cu mini?! Nu vezi cu ci m-am pricopsit? Cu ci i-am greșât eu Lu` Dumnezău?

 -Lasă-l, măi, Niculai. Ai sî vezi tu că o să câştige şi el, cum o putea, o pâne,! Stelică, dacă nu poate să învețî, nu poate! Înțălegi șî tu asta, cî ti audi lumea șî s-o uita la noi ca la urs.

Totul se reducea la o simplă discuţie, fără vreun rezultat.

Bătăile continuau şi eram oarecum supărată pe Stelică pentru că nu fugea niciodată din calea lui. El stătea cu capul în jos de parcă ar fi fost paharul în care moș Niculai trebuia să îşi verse amarul. Pentru mine, Stelică era cel mai bun copil din lume. Ne vorbea blând, nu se supăra când îl porecleau copiii, ,,Şodorogul,,. Chiar răspunea la numele ăsta de ocară cu faţa senină şi cu o acceptare a situaţiei lui de copil bolnav. Mie îmi spunea, frumos ,,Dorinica,,. Aşa mă numea chiar şi când eram învăţătoare şi mă întorceam acasă în vacanţe, nu uita să mă dezmierde. Simţeam o bunătate pe care oamenii normali nu o pot avea. Lui îi lipsea orgoliu pe care îl au cei care își doresc mai mult de la viaţă.

Părinţii i-au murit cu mult înainte de a muri mama mea, pe care el o iubea şi o numea ,,naşa,, de fapt mama l-a și botezat, şi de la care aştepta mereu o vorbă bună. Venea zilnic pe la noi, se aşeza pe pat şi stătea câte o oră, două. Îl serveam cu ce aduceam de la ,,oraș,, şi era aşa de bucuros, ca un copil mai mare. Fața i se lumina şi i se însenina ca niciodată. Stelică se angaja în fiecare vară, cioban. Aşa l-am ştiut mereu. Lucrurile nu s-au schimbat nici acum prea mult. După vreo 15 ani m-am întors în satul natal. Casa părintească am vândut-o unor vecini. Acum, nimeni nu mă mai aștepta. Ograda arăta altfel, parcă eram niște străine care se privesc pe furiș cu ochi suspicioși.

Noii stăpâni au tăiat nucii de la poartă şi au construit un gard metalic, neprietenos, din spatele căruia mă privea îndoliata mea copilărie.

Totul era trist.

Locul arăta ca o fortăreață care se pregătește de război. De fapt, războiul îl duceam cu mine . Auzeam clar ecoul glasului străbun care îmi adresa vorbe de ocară. Aş fi vrut să fug, să nu mai văd nimic, dar trebuia să stau. Oamenii ne-au înconjurat. Localnicii s-au bucurat să ne vadă, unii mai mult, alții mai puțin, dar s-au anunțat unii pe alții şi ulița satului s-a umplut de puținii oameni care au mai rămas pe acolo, la marginea lumii.

Am stat, împreună cu sora mea, vreo două ore de vorbă cu ei şi am coborât să îmi revăd iazul în care mă scăldam când eram mică. M-am plimbat pe celelalte ulițele, am mângâiat copacii de la poarta casei mele să le simt seva, viața uitată din copilărie.

Îmi aminteam fiecare clipă când tata a plantat acei pomișori, îmi aminteam gustul dulce-acrișor al fiecărei fructe, îmi aminteam toate juliturile de la genunchi de pe vremea când mai cădeam din brațele nucului, chiar și mirosul frunzelor sale sub care mă adăposteam ca să nu mă vadă nimeni şi stătea acolo câte o zi întreagă. Aveam o adevărată căsuță construită de frații mei și de aici, de sus, spionam tot satul. Ascultam ce zice unul, altul. Aflam secretele copiilor, apoi le ziceam ce au zis şi despre cine şi erau disperați să afle de unde știu atâtea. Nu spuneam nimănui pentru că era marele meu secret.

Ceva a mai rămas totuși neatins: 

-Măcar au lăsat prunii şi salcâmii! vorbesc eu unui personaj imaginar, destăinuindu-mi deznădejdea. Mă bucur de toate astea ca un copil. Fac multe poze. Aş fi vrut să intru prin pereţi, să mai simt viaţa de odinioară, să întâlnesc părinții, frații și vecinii, ascultând ,,preferata,, la singurul radiou din sat. Și să mă mai bucur de bucuria lor. 

-Nu se poate intra! La ei nu intră nimeni! Vin doar duminica şi nu primesc pe nimeni, îmi zice o vecină. Doooamne, ce-am păţit o dată!. Cât pe ce să mă dea pe mâna poliţiei pentru că-mi căutam nişte pui prin porumbul lor. Au tăiat și nucii, ba noi am vrut să facem reclamație la primărie, la poliţie, pentru că nucul e ocrotit de lege, dar bărbată-su ne-a ameninţat. Apoi, ne-am liniştit, că nu vrem necazuri. Oricum copacii era tăiaţi. Ce mai putea face?

Despovărată de răcoarea și umbra nucilor, casa părintească părea că își plânge neputința. Chiar și satul mi se părea trist, cu toate culorile lui țipătoare, cu toate reparaţiile moderne. Eu încă aştept să văd oamenii de altă dată, să apară de după colţurile caselor. Dar nu mai apare nimeni. Ba da, cineva descremenit din negura Timpului părea să-mi readucă acel sentiment de căldură sufletească. Pe movila lui moș Paladi, cum îi spuneam noi când eram mici, se zărește un chip slăbit de necazuri și nevoi care îşi trage un picior din ce în ce mai greu. Mâna o ţine la piept ca pe o comoară. E Stelică, verişorul nostru cel blând şi răbdător.A aflat de la nişte oameni că suntem în sat şi chiar dacă nu a crezut, a venit într-o fugă să se convingă. Mă îmbrăţişează cu aceeaşi căldură şi îmi spune aceleaşi vorbe, de parcă timpul le-a ţinut ascunse undeva în sufletul lui curat: 

-Ai venit, Dorinica? Ştiam eu că o să îţi fie și ție dor, cândva, de locul unde te-ai născut! 

- Mi-a fost dor mereu, îi spun aproape lăcrimând. Mi-a fost dor, mereu, mereu, de tot, de toate, de toţi! -Ştiu! Ştiu! Ai rămas şi tu singură! Ai rămas la fel de singură ca mine! și în dosul pleoapelor lui se strâng lacrimi amare.

Și aceste lacrimi cristaline sparg ochii lui îmbătrâniți, învățați cu greul și cu Răul. Aud șopotul lor îndererat ca o ploaie mocănească de vară, răcorindu-i sufletul vărsat. Am atâţia oameni lângă mine, copiii, prietenii, dar Stelică îmi spune un mare adevăr, pe care nu l-aş putea recunoaşte. În sufletul meu sunt singură. La fel de singură ca el, așa cum m-au lăsat ai mei când au plecat, fără să-mi lase un semn. Vreau să plec mai repede de aici. Mă copleșește ziua asta arzătoare cu lumina ei nepământeană. Aş rămâne pentru veşnicie la poarta nouă ferecată ateptând ca timpul să îşi încordeze acele şi să pornească invers, invers. 

-Să mai vii, Dorinica, auzi, să mai vii! Să nu laşi să treacă atâta timp! Ei te aşteaptă! Să vii să le mai pomenești numele, din când în când. Flutur o mână ușor, ca o aripă zdrobită şi nu știu dacă o să mai am curajul să mă mai întorc acolo, cândva . Îmi vine să pornesc, aşa, ca un somnambul peste ape să caut capătul celălalt al copilăriei mele, să găsesc din nou acele uliţe prăfuite şi copiii cu tălpile crăpate. Să vină cu toţii, să mă strige la poartă, ba uneori m-aş mai lăsa învinsă la unele jocuri, numai să le fiu pe plac. Aş vrea să încorc timpul ca ei să nu plece, să fie mereu cu mine, să le mai pot spune poveşti inventate şi ei să le asculte, ca altădată. Dar veştile vin biciuitoare şi aflu cine a mai trecut dincolo de apa pământului, pe tărâmul îndepărtat al umbrelor.

Visez mereu cum mă întorc acasă. Niciodată nu e ziuă. Mă întorc orbeşte, pe un întuneric de smoală şi trec o punte care nu se mai sfârşeşte niciodată. Pe malul celălalt e multă lumină. Părinţii, fraţii, oamenii satului îmi fac semne, se agită, dar totul se petrece într-o muţenie totală. Eu nu aud nimic, doar văd luminile şi forfota satului nerăbdător să mă aibă alături.

Visul se repetă, se repetă. A devenit obsesiv şi parcă ameninţător. . Acum totul e trist. Aşa de trist, încât dacă timpul mi-ar permite, aş dispărea fără de urmă. Imagine lui Stelică se estompează uşor, uşor, satul se ascunde într-o negură albastră. Trenul șuieră înfundat. Cobor. În 5 minute sunt acasă. -Mama, unde ai fost? Te-am sunat! Tu nu răspunzi la telefon? mă întreabă copiii mei neliniștiți. 
-Am fost departe! Foarte departe! 
Sunt atât de obosită încât simt că ar trebui să dorm măcar un an ca să îmi pot reveni. 
Călătoriile aste în trupul Timpului, uneori pot fi ca nişte semne adânci de întrebare pe obrazul scorojit al Vieții.