duminică, 3 iunie 2012

Leontina-sau cum să-ți dezinfectezi rănile

Nimeni nu știa de unde au venit și când s-au aciuat, în liniștea satului, într-o casă curată, înconjurată de o livadă roditoare, cu pomi  încărcați de fructe,cum nu vedeai la alți vecini.
Mamă și fiică, însoțite de un bărbat mizantrop, parcă fără de chip, ce se ascundea în umbrele celor două femei încă frumoase, în monotonia satului, erau o apariție încărcată de mister.
Bătrânului, doar povestea iscată de gurile rele, poveste de necrezut, îi contura pentru o vreme firea malefică, freudiană, Poveste care se stingea după acei pereți siniștri, loc unde cu greu ajungea ochi de sătean vreodată.
Mereu ferecați, în dosul unui gard înalt, membrii familiei nou-venite, își duceau zilele feriți de ochii celorlalți. Priveau stins, printre ostrețele de lemn, ce și cine mai trece pe drum. Îi simțeai, mereu, acolo, dincolo, adăpostiți, parcă înfricoșați de vorbele și privirile iscoditoare ale satului neobosit în a se minuna de lucruri și fapte nefirești.
Când satul își închidea liniștit porțile și oamenii intrau în case, strângându-se obosiți de munca zilnică, cei trei deschideau larg poarta ruginită care mârâia prelung ca o fiară stârnită din culcușul cald. Eliberați de ochii iscoditori, se așezau, într-o tăcere mormântală, pe banca din fața porții (lucru inedit, aici- nici un sătean nu avea bancă, chiar și așa, scorojită și nefinisată, la poartă).
Întotdeauna se așezau în aceeași ordine care ar fi dat de bănuit: bărbatul, fiica vitregă și mama. Mama părea o femeie foarte distinsă, cu o cultură oarecare, dar ceva mai în vârstă decât bărbatul care parcă se stingea și mai mult în lumina strălucitoare a celor două femei.
Uneori, ziua, îi zăream pe scaune, în fața casei, pe Leontina, fiica vitregă și pe bărbat care pesemne suferea de o afecțiune la un picior pentru că se sprijinea într-un bason.
Noi, copiii spuneam că am văzut-o pe Leontina și pe bărbatul ei, însă într-o vreme mama ne-a explicat că e tatăl ei vitreg, doar că lumea vorbea mai multe despe enigmatica familie.
Chiar dacă eram ceva mai mici, nu știu de ce mama ne spunea mai multe lucruri decât spuneau ceilalți părinți copiilor și noi eram mulțumiți pentru că știam mai multe dar și pentru că mama avea încredere în tăcerea noastră.
O respectam atunci ne cerea să nu povestim și să nu râdem de necazurile oamenilor.

Așa am aflat că atunci când au cumpărat casa la noi în sat, Leontina era o fetișcană de o frumusețe rară, foarte bine educată, de aceea prinții ei nu îi dădeau voie să vorbească cu țăranii neciopliți sau să iasă pe ulițele satului. Nimeni nu o văzuse vreodată prin sat. Ea stătea veșnic pe acel scaun din fața casei sau în serile răcoroase de vară ieșea pe banca din fața porții ca o statuie albă sau poate ca o ostatecă încadrată între cei doi părinți, gardini ai sufletului ei tânăr.

De la o vreme frumusețea ei se vestejea. Mama nu mai avea puterea să iasă la poartă și tabloul acela sumbru țesea o poveste tulbure, haotică, nemeritată.
Atenția bătrânului olog s-a îndreptat asupra fetei, iar acum toată lume știa de relația pe care cei doi nu mai aveau puterea să și-o ascundă între pereții subțiri, transparenți ai casei ciudate.
Seara, târziu, în livada aceea cu pomi încărcați se petreceau lucruri necuviincioase chiar sub ochii neputincioși ai bătrânei care zăcea uitată într-un pat, cu vedere generoasă înspre fereastră.
Purtarea bătrânului confirma firea lui malefică și parcă își pedepsea femeile pentru frumusețea lor care îi luase, cândva, și ultima pâlpâire din strălucirea bărbăției sale.
Bărbatul își sprijinea păcatele în cârja lustruită și privea înspre fereastră la ochii care se stingeau ai bătrânei care parcă intenționat o aruncase pe fiică în gura devoratoare a bătrânului, îndepărtând-o de băieții proști care îndrăzniseră să o curteze pe când era o fetișcană vredinică și frumoasă.

Dar prea mult zbucium a îndurat mama văzându-și de-adevăratelea fiica pângărită, seară de seară, sub privirile îmbujorate ale lunii, și părea că tot misterul acela apăsător trebuia să se reverse pe umerii fetei care nu mai avea nici o putere să se împotrivească.

O viață limitată între patru pereți, alături de o mama cu mâinile frânte și un tată vitreg, avid de o altă carne mult mai proaspătă.

Când a rămas fără de mama, femeia a deschis larg porțile, ca o pasăre rănită, a alergat la magazinul satului și a cumpărat zeci de sticle cu alcool metilic, din acela sanitar, de curățat rănile în spitale. Parcă își constuise în sine propriul spital și încerca să se salveze dintr-o lume îngropată, murdară și nedemnă.

Mult timp nu am înțeles mare lucru, nu știam de ce Leontina, femeia decentă și curată care nu ieșea niciodată de după poartă, umblă acum pe toate ulițele cu sticla de alcool etilic în mâna dreaptă.
Căzuse în patima alcoolului și era veșnic pe drumuri duhnind a alcool, de parcă încerca să își curețe singură o rană, mult prea adâncă și veșnic supurată.

Așa a ajuns după ce mama i s-a mutat în dealul crucilor și nu îi mai simțea privirile neputincioase pe la fereastră. Poate simțise o mare vină, sau poate o mare pierdere.
Lumea vorbește că din ziua aceea se întorcea doar spre seară acasă și ajunsese o pradă ușoară pentru bețivii satului care o îngrămedeau, satisfăcându-și poftele în aceeași grădină, sub privirile îngrozite ale bărbatului cu chipul șters.
-Blestemul, ziceau bătrânele. Nu sunt oamenii lui Dumnezeu.

Nu am știut pe cine să acuz. Eram mică și povestea asta am purtat-o cu mine o viață întreagă.
De multe ori, când reveneam în sat, priveam banca aceea și mai scorojită, ca o pată, zărindu-le chipurile fantomatice, întrebându-mă dacă au existat cu adevărat sau doar a fost un vis urât în care vrei să zbori cât mai sus pentru a nu te atinge urâtul și mizeria sufletească.

Leontina- femeia de nicăieri- umbla ca o umbră prin mintea mea, încorsetată într-un trup chircit, turnându-și mult, mult alcool peste o mizerie care nu voia să îi mai iasă din suflet, și-atunci căuta bărbați cu care se îndemna la băutură și desfrâu.

Odată a dispărut și bătrânul și lumea satului parcă a răsuflat ușurată. Toți dădeau din umeri. Cine-o fi fost? Poate un diavol. Singurul om care le trecuse pragul a fost factorul poștal care primea dulceață și bacșișuri grase. Cine să fi fost? Pe cuponul de pensie scria: ofițer și lua o pensie cât 20, 30 de oameni la un loc.
-Ducă-se! N-a fost omul Domnului...A fost purtat prin iad de ochiul dracului.

Și de dincolo de timp, o fetișcană frumoasă cu obrajii limpezi îmi face semn să tac...Poveștile astea din alte timpuri au miros iute de cenușă sau de carne arsă...

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor ...