se închid şi se re
-deschid ceruri
se apleacă muntele peste
obrazul bolnav ștergându-l
cu brațe de sârmă
în nopțile în care adăposteam bocete
ascult murmurul plecaților
spre lumea umbrelor
mă umplu de fluturi
cu picioarele în râul de foc
uit cum te mai cheamă
femeia din vis îmi
poartă rănile sub suflet
(i se făcuse frig) dar
se apleacă norii
din dantelăria pietrei
se desprind zboruri în forme cu
chipuri de fum
și eu mă trezesc
amuțind păsări
într-o evanghelie închipuită
sfinții și îngerii cuprind cu mâinile
însângerate ciudățeniile lumii
în ochii mei nu pot privi
sunt o amintire dureroasă
căreia i s-au extirpat
coastele împrumutate și mă
întreb ce s-ar mai putea spune
într-o poveste atât de adâncă
în care gândurile se scriu
pe umeri de fereastră
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
foșnetul din tine o să îţi acopere ochii în prag de noapte singur cu umbra ta îmbrățișând albastrul cerului întunericul o să se scurgă ... -
Vara, uneori, când se făcea duminică dimineaţa, tata ne îmbrăca frumos şi ne suia în căruţă ca să ne ducă la bunica de la Mileanca. Era c...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu