simt cerul ca pe o apăsare

mă închid aici(în capsula timpului)
simt cerul ca pe o apăsare
sunt terasă a grădinilor suspendate
în mâinile mele renasc
fluturi cu dinții adânc
înfipți în lespedea de piatră

sunt o umbră
săpată
pe un obraz bolnav/înger captiv
cu aripi zdrobite
îmi încerc zborul până
dincolo de
bolta împărătească
sisif o să îmi fie iar tovarăș
însoțindu-mi
saltul de șarpe

mistică

fricile mele se trezesc

pătrund în camera goală

pieptănându-mi pletele

se ascund

stau până în zori

cu degetele ascuțite pe fereastră

gata gata să îmi muște

din suflet

.............................................................

fluturi/păianjeni zboară liniștiți

purtând copite ruginite

îmi acoperă ochii…

fricile mele se adapă din cupa nebuniei

otrăvindu-mi florile de iasomie

,,o să mă destram,

o să mă destram,, îmi zic iau

securea și retez piciorul stâng

rostogolindu-l peste fricile mele

care îngenunchează

gemând…

a fost întuneric

nici tu n-ai crede
mintea mea a învățat
să îmbătrânească
și torn foc
peste ape alung cântecul
de lebădă înstrăinată
a fost întuneric
a fost apă și scrum
și pumnalul a cerut
mâncare îngerească
acum stau și mă adun din
firimituri și zdrențe
pot să îți fac o păpușă schiloadă
care să te însoțească în lupta
cea cu pacea pictată pe bolta cerească

Exercitiu de admiratie - Episodul 3 - Partea 4

îngerii mei au cuie în talpă

orașul părea grotesc
îngrămădit într-un
spectacol uman sugrumat
oglinzile nu mai puteau să
te uimească și de atunci
îngerii mei își poartă cuiele
în talpă și eu
mă pierd somnambulic
în timp cu pași solitari
risipiți într-o iminentă
arcadă cerească o să ne
unească brațe și trupuri
zidite ca într-o piramidă sticloasă
dar știi
o mână spală pe alta și
amândoi ne plângem obrazul
dungat de lama tăioasă
efigie sângerândă
picură plaoia
îmbrățișând o umbră
săpată cu dalta
în rădăcina pomului sacru
îmi și imaginez cum îți pătrund prin perete și
mă chircesc în tabloul căruia ai uitat să îi dai
un nume tu mă înfășori privind stinger peste umăr
mă amesteci în nuanțe moarte sperând că nu ai să mă mai vezi
când am să-ți sparg venele și am să îmi preling lacrimile închegate
boabă cu boabă într-o durere neomenească
îngerii mei or să te privească
încuindu-ți cuie în coasta
pe care ți-am folosit-o
ca pe o coasă

chipuri de fum

se închid şi se re
-deschid ceruri
se apleacă muntele peste
obrazul bolnav ștergându-l
cu brațe de sârmă
în nopțile în care adăposteam bocete
ascult murmurul plecaților
spre lumea umbrelor
mă umplu de fluturi
cu picioarele în râul de foc
uit cum te mai cheamă
femeia din vis îmi
poartă rănile sub suflet
(i se făcuse frig) dar
se apleacă norii
din dantelăria pietrei
se desprind zboruri în forme cu
chipuri de fum
și eu mă trezesc
amuțind păsări
într-o evanghelie închipuită
sfinții și îngerii cuprind cu mâinile
însângerate ciudățeniile lumii
în ochii mei nu pot privi
sunt o amintire dureroasă
căreia i s-au extirpat
coastele împrumutate și mă
întreb ce s-ar mai putea spune
într-o poveste atât de adâncă
în care gândurile se scriu
pe umeri de fereastră

colți care își caută trup

în timp
deschid niște ferestre
pelerin pe deasupra
razelor înflorite în caisul dalb
fildeșul se-nfige-n craniul meu crăpat
elefanții își caută trupul
violent
ah violent
stelele încolțesc
într-o savană demult uitată
împietresc
om și trup ochi rubinii
azur presărat în venele mele
împletite cu fire de zare albastră
larve lucesc pocnind a bunăstare
degetele de cleștar
îndeasă colți ascuțiți gurii mele
care încă-și mai caută trup
într-un cimitir stelar

într-o lume stranie

bătrânul nebun număra gânduri
într-o lume stranie numai
răsuflările mor îngropate
ca niște păsări îndelung
lăsate în soare
iluzii se dărâmau
în lumea asta incoloră furată
de mâini și de guri hulpave
doar zâmbetul și ochii
ni se târăsc
obosiți tot mai obosiți
dincolo de gardul
putred de scânduri
ielele vor cânta
și tu nu vei ști
vor dansa și tu nu le vei
ierta prăbușirea în mințile bolnave

Exercitiu de admiratie - Episodul 5 - Partea 3

simbioză „n”

de ce aș întinde mâinile
spre râu când minții mele
îi cresc ochi de noapte apoasă
și nu mai am motiv
să privesc făpturi adâncite în
scopuri limitate
oricine se întâmplă
azi
să mă lovească
am puterea de a-i pârjoli aroganța
cu propria mea aroganță
mă agăț de cordonul obmilical
al lunii să pot pendula
adevăr/neadevăr
speranță și moarte

de ce mi-aș arunca oasele în trup
când semenii mei vor
vrea chipul de făptură mov
să mi-l privească
și atunci mă zbat
să-ți pângăresc inexistența
cu flegmă trandafirie
sunt epuizată
sunt naturală
azi mi-au înflorit
scaieții în fereastră
..........................
e clar
tu-ul din mine
o să pătimească

multcăutatul

poveștile mele nu mai încep
cu a fost odată
poveștile mele se ascund în
raze de-ntuneric și
se scufundă-n trupul peșterii
aud râsul șăgalnic
EL
mereu același el
mult căutatul meu amurg
în sâmburii de rodii și în petale
de nemurire o să-mi ghicești
și o să-mi spui că
pot din cioburi să reclădesc oglinzi
pot face ramuri negre cu care o
să-nvelesc uitații în marele somn
la poarta înțelepciunii
mi se vor despleti pe rând
dureri adunându-se în coapse
a dragoste sau poate a ură
nici nu mai știi
lemn de cireș ți-s toate oasele
și eu tot o să umblu
mereu
mereu
cutreierând cerul
desculțat o să
alerg de la un capăt al firii
până la țărmul curcubeului
oricum ceasul și-a
înghițit inimile demult

scrisoare

scrisoare

dragul meu cu pleoapele de plumb
culegător de umbre vineții
ochii tăi îmi strălucesc
în frunte
săpând un crater
incandescent
năvalnic
de după ceruri cobori ploaia
de pietre înspre râu și
îți suspin potop de frunze
imașuri nesfârșite dar
târzii

dragul meu culegător
al umbrelor din pietre
curând ni s-or atinge ochii
e ca atunci când
degetele înveșmântate
pătrund în răni
și-adormi...
adormi...la căpătâi cu
aceleași umbre ascuțite
înfipte-n trupul mărilor
de veșnicii

dorință

mi-aș fi dorit să fiu
o noapte nesfârșită cu
pereții de lemn
neatinși
să tușesc flegmatic și
să înjur groparii să
icnesc de durere în izbiturile
bocancilor grei să mă așez la
margine de drum să mă răsucesc pe toate părțile
să mă fac ghem
și să pot
să mă destram
în coastele tale
galbene
ca lutul sacru
îmi sunt toate gândurile

Revedere cu Eminescu- Spectacol la Ateneu & muzica si poezie

Dorina Neculce de rasarit_de_zori

liniste

mă torn în bronz şi
îmi împăturesc sufletul
pe margini
sssssst!!!...
...sufletul meu doarme
doarme
cu amintirile înfipte-n piept...

apropie-te!

sunt oamenii adâncurilor
apropie-te
e ca într-un vechi ritual mayaș
cu fețe pictate și adieri de frunze
când ni se va arăta noaptea
în ochi de pasăre
frigul o să se învinețească
încercând să facă piruiete elegante
ca o demoisellă expirată
despletită de vechile intrigi
am să își încredințez o nouă
karma cerându-ți să oprești
cu dinții umerii morții
până hăt departe
dincolo de nisipuri
în oglinzile diforme
acoperite cu smoală ca la un priveghi solemn
de peste ani în care Nimeni încă nu a murit și
o să ne privim cu toții
zdruncinându-ne sufletul în palme
prin crăpăturile nopții ca să
putem înțelege măcar la sfârșitul începutului nostru
de ce cântecul a încremenit
lăcrimând petale sângerii
peste clapele dezacordate
săpate în asfaltul umed apropie-te
privește-i
sunt oamenii adâncului
optește-te între armă și timp acolo unde
fagii își vor purta veșnic podoabele uscate

tăcerea curge

trag cu o pușcă imaginară
în țeasta ciorilor spânzurate
de mantiile soldățeilor de plumb
atârnă furnicile nisipului
desenând contraste
alb negre
pe un asfalt mult prea murdar
bocănesc viețile zdrobite și
te abții să nu înnebunești
să nu te înfurii atunci
te oprește cineva și
tu simți cum tăcerea curge în tine
cu valuri de ceață te apropii de el
îi mângâi frumtea cuminte ai putea fi
o mamă iubitoare pentru copiii cerului
gândești
dar pușca îți zvâcnește în inimă și
te îndeamnă să împuști ciorile
întunericului care au șters de pe
marginea hârtiei roua
de bună dimineață

Eminescu Partea 1

Dumnezeu scrie...

Dumnezeu scrie ceva în grabă

Izbindu-ne unul de altul

Zornăim -oameni de tinichea.

Mai lasă-mi o noapte foarte albă, Doamne,

Să pot sorbi din lacrima Celui Adormit și

Facă-se precum voia Ta.

O, nebunie a gândurilor fără culoare,

Cuvinte destrămate pe un cer împrumutat.

Tu, voluptate cu gura spartă în dangăt ruginit,

Privește cum aleargă fantomele

Prin mine fac semne

Și pătrund adânc

În ochii copilului de odinioară

O să mă mai cunoști Tu, oare?

încă mai e timp

mai e timp iubite
colții se ascut
în măruntaiele pământului
se feliază viața
fâșii după fâșii
alunecă perdelele
înnegurate
strivind trupul nopții
rămân neatinsă
aici
e un tărâm fără de margini
păsările se înalță
cu aripile frânte
am auzit bufnituri
în scara cerului
se izbeau fiare
cu gheare de oțel
niciodată nu voi mai fi eu
cea de altădată pentru că
focul mi-a ascuns cenușa
eu am văzut cum se jucau copiii
„de-a v-ați ascunselea”
pentru că aici copiii
se nasc bătrâni
se ascund perfect în craterele timpului
și obosesc în zbaterea zadarnică
au mâinile cusute de o fărâmă
de mister
dar încă mai e timp iubitule
al meu cu buzele pecetluite
auzi?
picură viața mea în clepsidra
visurilor tale

Nicolae Pătruț- impresii citind volumul în lucru - ``La marginea tăcerii``, autor Dorina Neculce

aici e locul...

pe geamuri se ițesc imperfecțiunile noastre
deșirate cu degete boante
desenând nori de catifea
cu obrajii scobiți în palme
nu știi cum ai să te obișnuiești
așa
de a nu mai fi
de a nu mai gândi
a nu mai trăi cu zilele în buzunar

aici toate mașinile nopții
au încremenit cu motoarele
turate la maxim
și eu
nici nu am învățat
căderile în zbor
fără de aripi
cu brațele larg desfăcute
demult nu mai aveam griji
pentru că aici e locul perfect
poți muri chiar în haine transparente
de poet cu pumnul în gură poți striga lumii
răutăți
oricând e loc
de un urlet prelung
și colții mei tineri
înșfacă grumazul timpului corodat
ca pe o moneda /efigie de sacerdot
nebun

o doamne aici e locul
în care pot eu ne)trăi

Revedere cu Eminescu- Spectacol la Ateneu & muzica si poezie

Spectacolul "Revedere cu Eminescu" este susţinut de Cluburile Ateneului Tătăraşi:
Cenaclul Spune Ceva şi Trupa clasei de teatru Thalienii.
Invitat special Dorina Neculce

Spectacolul va avea loc în sala Bar Club-Ateneul Tătăraşi- vineri 15 iunie la ora 17
Intrare libera.

ce-aș mai putea să-ți cer

drumul care mi-a mai rămas
aș putea să-l îndes într-o țeastă
de soldat fără de raniță
apatrid
cu zâmbet întors
pe obrazul stâng
înfingându-și pleoapa atârnată

și tu doamne care ne promiți
durere
mai dă-ne funii și iarbă
aburcată pe fețe de morminte
vor paște caii morții
eroii descântându-le ochii de foc

stăpân am să mă plimb
târându-mi pașii încimentați
peste un tărâm de umbre
voi răsădi noi pomi
cu hohote nebune
pe drumul
drumul care ți-a mai rămas

ce-aș mai putea să-ți cer doamne

VISURI DESTRAMATE

cu picături de cer

cu picături de cer

pe sub voalul morții
copiii meșterului argintar
strecurau umbre
înainte înapoi
fulgi se cerneau
pe crestele înzăpezite
fiicele iadului șlefuiau
suflete de crin
cu mișcări repezi
parcă dorindu-și să li se spele din păcate cu
mâinile scăldate în sânge tânăr
priveau fugar dincolo de stratul incolor
păsări
păsări cu chipuri
desprinse din ziduri
cântau eternității
răscolind argintul viu

miresme albăstrui inundau
în inimi bătând
trunchiul arborelui
cu mâinile de lut

era sunetul
era urletul
era foametea fiarei
care se hrănea
se hrănea sorbind
potirul amforei cu picături
de cer

cărarea din lumini

trec de cealaltă parte a înserării
zăresc vârfurile ascuțite de brazi
în imperiul de cenușă
luminile s-aprind
se sting
s-aprind ca niște maci
înecați în râuri de umbre
tu stai doamne al meu
și-al tuturor acelora care-ți
înveșmântează cămpiile cu brazde
săpate în cuvânt și îmi
deschizi pentru o vreme calea
să pot înainta orbește în burta peștelui
întunecat
prind timpului cunună
și decupez cărarea din lumini

Steaua Saptamanii - Romanesti, Ursoaia 25/31 mai 2012

Spectacol la scoala Ioanid Romanescu

când construiesc absențe

sunt desprinsă brutal
cu dalta dintr-o piatră străveche
piramidală
port pe umeri nouri cenușii
senine gânduri mă încununează
din mine zboară păsări oarbe
țipând strident
în neputința nopții
îmi plimb degetele
agale
înainte/înapoi
înainte/înapoi peste inima-mi de piatră
își desface trupul
înroșit/lichefiat
ochiul de fluture
admirând
goliciunea de dincolo de ape
coboară-n pași statutari
pâlcuri
pâlcuri de îngeri cu
tolbe acruri și săgeți în spate

sunt un copac înflorit/
țesut
cranii lustruite
apleacă frunțile grele în
poala cerurilor albe
construiesc absențe din paginile
nescrise
ale unui zid

dorm în visul altcuiva

visez în visul altcuiva
torc de
parcă-s o pisică alintată
mâna ta iluzorie îmi șterge ochii
ochii mei iubite cu reflexe vulgare
trec strada m-aș cățăra în spatele unei femei ușoare
să aud cum strigă bărbații de pretutindeni cum își golesc bocancii
în șoldurile mele nefinisate și poate aș dormi aș dormi sigur nu mi-ar mai păsa
de scumpirea litrului de benzină de faptul că gustul pâinii s-a acrit aș bocăni cu tocurile roase peste o lume de nimicuri aș fluiera de v-aș surzi dragii mei bărbați cu inimile-nfipte în garduri ruginite pe la toate tribunalele v-aș târâ ca să îmi dați socoteală

dar
încă dorm și

visez
în visul altcuiva
mi se face frig din ce în ce mai frig

pe străzi cântă soldații marseillaisa din piepturile pictate cu scenele de luptă se ridică ceață peste coasta mea împrumutată și
gurile lor scot flăcări oooooo doamne în curând chiar inima orașului cu mâinile legate va tuși

Leontina-sau cum să-ți dezinfectezi rănile

Nimeni nu știa de unde au venit și când s-au aciuat, în liniștea satului, într-o casă curată, înconjurată de o livadă roditoare, cu pomi  încărcați de fructe,cum nu vedeai la alți vecini.
Mamă și fiică, însoțite de un bărbat mizantrop, parcă fără de chip, ce se ascundea în umbrele celor două femei încă frumoase, în monotonia satului, erau o apariție încărcată de mister.
Bătrânului, doar povestea iscată de gurile rele, poveste de necrezut, îi contura pentru o vreme firea malefică, freudiană, Poveste care se stingea după acei pereți siniștri, loc unde cu greu ajungea ochi de sătean vreodată.
Mereu ferecați, în dosul unui gard înalt, membrii familiei nou-venite, își duceau zilele feriți de ochii celorlalți. Priveau stins, printre ostrețele de lemn, ce și cine mai trece pe drum. Îi simțeai, mereu, acolo, dincolo, adăpostiți, parcă înfricoșați de vorbele și privirile iscoditoare ale satului neobosit în a se minuna de lucruri și fapte nefirești.
Când satul își închidea liniștit porțile și oamenii intrau în case, strângându-se obosiți de munca zilnică, cei trei deschideau larg poarta ruginită care mârâia prelung ca o fiară stârnită din culcușul cald. Eliberați de ochii iscoditori, se așezau, într-o tăcere mormântală, pe banca din fața porții (lucru inedit, aici- nici un sătean nu avea bancă, chiar și așa, scorojită și nefinisată, la poartă).
Întotdeauna se așezau în aceeași ordine care ar fi dat de bănuit: bărbatul, fiica vitregă și mama. Mama părea o femeie foarte distinsă, cu o cultură oarecare, dar ceva mai în vârstă decât bărbatul care parcă se stingea și mai mult în lumina strălucitoare a celor două femei.
Uneori, ziua, îi zăream pe scaune, în fața casei, pe Leontina, fiica vitregă și pe bărbat care pesemne suferea de o afecțiune la un picior pentru că se sprijinea într-un bason.
Noi, copiii spuneam că am văzut-o pe Leontina și pe bărbatul ei, însă într-o vreme mama ne-a explicat că e tatăl ei vitreg, doar că lumea vorbea mai multe despe enigmatica familie.
Chiar dacă eram ceva mai mici, nu știu de ce mama ne spunea mai multe lucruri decât spuneau ceilalți părinți copiilor și noi eram mulțumiți pentru că știam mai multe dar și pentru că mama avea încredere în tăcerea noastră.
O respectam atunci ne cerea să nu povestim și să nu râdem de necazurile oamenilor.

Așa am aflat că atunci când au cumpărat casa la noi în sat, Leontina era o fetișcană de o frumusețe rară, foarte bine educată, de aceea prinții ei nu îi dădeau voie să vorbească cu țăranii neciopliți sau să iasă pe ulițele satului. Nimeni nu o văzuse vreodată prin sat. Ea stătea veșnic pe acel scaun din fața casei sau în serile răcoroase de vară ieșea pe banca din fața porții ca o statuie albă sau poate ca o ostatecă încadrată între cei doi părinți, gardini ai sufletului ei tânăr.

De la o vreme frumusețea ei se vestejea. Mama nu mai avea puterea să iasă la poartă și tabloul acela sumbru țesea o poveste tulbure, haotică, nemeritată.
Atenția bătrânului olog s-a îndreptat asupra fetei, iar acum toată lume știa de relația pe care cei doi nu mai aveau puterea să și-o ascundă între pereții subțiri, transparenți ai casei ciudate.
Seara, târziu, în livada aceea cu pomi încărcați se petreceau lucruri necuviincioase chiar sub ochii neputincioși ai bătrânei care zăcea uitată într-un pat, cu vedere generoasă înspre fereastră.
Purtarea bătrânului confirma firea lui malefică și parcă își pedepsea femeile pentru frumusețea lor care îi luase, cândva, și ultima pâlpâire din strălucirea bărbăției sale.
Bărbatul își sprijinea păcatele în cârja lustruită și privea înspre fereastră la ochii care se stingeau ai bătrânei care parcă intenționat o aruncase pe fiică în gura devoratoare a bătrânului, îndepărtând-o de băieții proști care îndrăzniseră să o curteze pe când era o fetișcană vredinică și frumoasă.

Dar prea mult zbucium a îndurat mama văzându-și de-adevăratelea fiica pângărită, seară de seară, sub privirile îmbujorate ale lunii, și părea că tot misterul acela apăsător trebuia să se reverse pe umerii fetei care nu mai avea nici o putere să se împotrivească.

O viață limitată între patru pereți, alături de o mama cu mâinile frânte și un tată vitreg, avid de o altă carne mult mai proaspătă.

Când a rămas fără de mama, femeia a deschis larg porțile, ca o pasăre rănită, a alergat la magazinul satului și a cumpărat zeci de sticle cu alcool metilic, din acela sanitar, de curățat rănile în spitale. Parcă își constuise în sine propriul spital și încerca să se salveze dintr-o lume îngropată, murdară și nedemnă.

Mult timp nu am înțeles mare lucru, nu știam de ce Leontina, femeia decentă și curată care nu ieșea niciodată de după poartă, umblă acum pe toate ulițele cu sticla de alcool etilic în mâna dreaptă.
Căzuse în patima alcoolului și era veșnic pe drumuri duhnind a alcool, de parcă încerca să își curețe singură o rană, mult prea adâncă și veșnic supurată.

Așa a ajuns după ce mama i s-a mutat în dealul crucilor și nu îi mai simțea privirile neputincioase pe la fereastră. Poate simțise o mare vină, sau poate o mare pierdere.
Lumea vorbește că din ziua aceea se întorcea doar spre seară acasă și ajunsese o pradă ușoară pentru bețivii satului care o îngrămedeau, satisfăcându-și poftele în aceeași grădină, sub privirile îngrozite ale bărbatului cu chipul șters.
-Blestemul, ziceau bătrânele. Nu sunt oamenii lui Dumnezeu.

Nu am știut pe cine să acuz. Eram mică și povestea asta am purtat-o cu mine o viață întreagă.
De multe ori, când reveneam în sat, priveam banca aceea și mai scorojită, ca o pată, zărindu-le chipurile fantomatice, întrebându-mă dacă au existat cu adevărat sau doar a fost un vis urât în care vrei să zbori cât mai sus pentru a nu te atinge urâtul și mizeria sufletească.

Leontina- femeia de nicăieri- umbla ca o umbră prin mintea mea, încorsetată într-un trup chircit, turnându-și mult, mult alcool peste o mizerie care nu voia să îi mai iasă din suflet, și-atunci căuta bărbați cu care se îndemna la băutură și desfrâu.

Odată a dispărut și bătrânul și lumea satului parcă a răsuflat ușurată. Toți dădeau din umeri. Cine-o fi fost? Poate un diavol. Singurul om care le trecuse pragul a fost factorul poștal care primea dulceață și bacșișuri grase. Cine să fi fost? Pe cuponul de pensie scria: ofițer și lua o pensie cât 20, 30 de oameni la un loc.
-Ducă-se! N-a fost omul Domnului...A fost purtat prin iad de ochiul dracului.

Și de dincolo de timp, o fetișcană frumoasă cu obrajii limpezi îmi face semn să tac...Poveștile astea din alte timpuri au miros iute de cenușă sau de carne arsă...

poVeste-copilării

cred în copilărie ca într-un tărâm
al umbrelor neîmblânzite
încă visez din adevăruri crude cu
gust de mere coapte

sarah sthanley enid lisandy therese
veniți aproape am să vă spun
povestea aceea foarte veche
din care zboară înspre miezul nopții fluturi
adevărații fluturi cu trupuri
parfumate și capete de lemn

fetițele trăgeau jaluzelele
cu zâmbete pe buze desenate
ca niște ochi de șarpe și dinți fără de gură
rodeau peste o vale vlăguită
punând în rânduri victimele sfârtecate
***
când am să cresc gândesc
am să mă așez în palmele iubirii
să pot ciopli imagini
de hârtie să pot trăi într-o lume
netulburată așa cum trăiesc buruieni
la ușa cerului rezemându-și frunțile încărcate 

***
cred în copilărie ca
într-o gară anostă murdară
slab iluminată din care pleacă zilnic trenuri
încărcate cu triştii călători gușați ce scuipă
aruncându-ne din vagoane fluturi
fără de aripi să ne sugă din
pieptul sterp-ucigași fără de mâini
cu gurile strâmbate scuipa tot scuipă
strivind în dinţi copilării

și casa mea chiar prinde aripi
se țin copiii să nu cadă zâmbesc le este frică

sărmană casă
departe departe privește
elfi drăgălași cu capetele sparte
scot limba chicotesc apoi îngenunchiază
în trupul fraged al uitării
doar ochii mei le caută azi vadul

înfometată după o pată de culoare

în decorul sumbru
cu dantelărie veche
vioara suspina căutând cărarea
într-o zbatere de suflet ochii gândului
se îmbolnăveau și femeia de hârtie
își netezea grăbită
umerii obrazului șoldurile
marginile rochiei de soare
mult prea strâmte într-o
zi de marți trec
neștiută
tremurând
în pelerina-mi prea subțire/ cenușie
s-adună corbii locutori ai subteranelor
nebănuite și îmi ridic printre ziduri părăsite
brațul stâng înfometată după
o pată de culoare

Marina Voica - Vivat veselia

sub crucile de cuvinte

mi-l amintesc pe sasha din
romanele rusești cu
mustățile lui încărunțite
răsucite ca o rândunică moartă
își mușcă-n răs(timpuri) buzele cărnoase
până la sânge resemnat bătându-și piciorul
stâng ca pe un ceasornic ruginit
uneori își netezește cu blândețe
obrajii subțiri și palizi
plictisit
trimite îndepărtatele chemări
peste un tărâm apus
sasha e livid
vlăguit își lasă anii pe sankt-petersburg
apoi împinge cu vădit efort
cu mâinile bătătorite
o lume numai a lui
o lume tristă/cenușie/uitată/îngropată
sub crucile de cuvinte