duminică, 29 ianuarie 2017

Noaptea strigoilor



În clipa asta, ceasul, 
la mine-n frunte, s-a mutat, 
și-mi ticăie secundele deșarte, 
tăcerea mea prea mult te-a așteptat, 
pierdut în fulguiri de noapte. 
Cu palmele de jar aș arde pragul 
ce ne-a însemnat în ochi uitarea 
și numai ție ți-aș cânta, de drag și dragul 
a tot ce ne cânta, odată, marea... 
Privește-mă în ochiul de mărgean! 
nu-întoarce iar privire, 
(coboară de pe soclu-ți marmorean) 
să-ți desenez, pe frunzele uscate, iertarea și iubirea. 
Sunt eu, pierduta de demult 
găsită-n vise de smarald, 
sunt eu, și iarăși pasul ți-l ascult, 
când mă petreci pe-al înserării prag. 
Dar mă răsfoi și eu, cu umbrele ce vor să te-alinte, 
pe chipul tău de zeu aztec, m-aștern 
ca ploaia nesfârșită în cuvinte, 
și mâinile prin tine le petrec, 
spre „înapoi”... sau...„înainte!”.

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...