În clipa asta, ceasul,
la mine-n frunte, s-a mutat,
și-mi ticăie secundele deșarte,
tăcerea mea prea mult te-a așteptat,
pierdut în fulguiri de noapte.
Cu palmele de jar aș arde pragul
ce ne-a însemnat în ochi uitarea
și numai ție ți-aș cânta,
de drag și dragul
a tot ce ne cânta,
odată, marea...
Privește-mă în ochiul de mărgean!
nu-întoarce iar privire,
(coboară de pe soclu-ți marmorean)
să-ți desenez, pe frunzele uscate,
iertarea și iubirea.
Sunt eu, pierduta de demult
găsită-n vise de smarald,
sunt eu, și iarăși pasul ți-l ascult,
când mă petreci pe-al înserării prag.
Dar mă răsfoi și eu, cu umbrele ce vor să te-alinte,
pe chipul tău de zeu aztec,
m-aștern
ca ploaia nesfârșită
în cuvinte,
și mâinile prin tine le petrec,
spre „înapoi”...
sau...„înainte!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu