duminică, 15 ianuarie 2017

câtă frumusețe...

-câtă frumusețe, nu-i așa, doamna mea?
întrebarea femeii mă luase prin surprindere. am tresărit iritată de parcă întrebarea ei neașteptată m-ar fi trezit brutal dintr-un fel de amorțeală a gândurilor.
oare am uitat să mă mai bucur?
oare merit și eu să mă mai bucur de frumusețile astea atât de imediate încât simți că ai putea să le atingi cu mâna ca pe o iluzie optică. întinzi palmele și când ți se pare că le-ai atins ele se îndepărtează tot mai mult, tot mai mult.
ningea ușor cu fulgi mari ca într-o poveste încă nespusă.
după cele cinci zile de ger năprasnic vremea se mai domolise și zăpada se amesteca dizgrațios cu mocirla asfaltului umed.
e ca în viață, îmi zic, când amarul se amestecă în trup ca fierea spartă din greșeală.

se înserase de-a binelea, mergeam destul de greu sub apăsarea celor două sacoșe dar și a drumului alunecos, plin de zăpada maronie care parcă se încăpățâna să îmi pună piedică din secundă în secundă.
pe o alee destul de întunecoasă zăresc silueta unei femei îmbrăcată neglijent, încărcată de cinci-șase sacoșele destul de ușoare pentru că mergea liniștită fluturându-le pe lângă trup.
se oprește în fața mea și vorbește cu un câine care scheuna implorând un pic de atenție. ea îl mângâie cu tandrețe ca pe un copil bolnav, aprins de febră și îl întreabă cu glas mieros:
-ți-e frig, micuțule, nu-i așa? nici ție nu îți place gerul? ei, lasă că scăpăm noi cumva.
după ce consolează inima pribeagă a micului hoinar, simte nevoia să îmi adreseze și mie câteva cuvinte poate înduioșată de lupta mea cu mormanele de zăpadă sub apăsarea celor două sacoșe.
-câtă frumusețe, nu-i așa, doamna mea, câtă frumusețe? și privește cerul azuriu, limpede ca o oglindă care nu înceta să îi întărească spusele.
apoi, zăresc în lumina unui felinar chipul femeii pe care se citea o adevărată frumsețe. dar acea frumusețe a urâtului cum ar fi zis Baudelaire. hainele îi atârnă neglijent pe corp. iar de sub baticul subțire și ros de timp îi ies câteva smocuri de păr prea devreme încărunțit, însă bucuria și zâmbetul ei sincer și curat o înnobilează și înfrumusețează.
ar putea ocupa oricând locul unui înger într-o icoană, gândesc.
dacă aș fi avut aparatul foto la mine i-aș fi imortalizat lumina ochilor umpluți de bucuria neastâmpărată a iernii acesteia momentan îmblânzite.

ce ne lipsește, oare, ca să fim cu toții fericiți?
femeia aceea avea doar câteva sacoșe pe care le purta cu ea zilnic, o mica avere mobilă, cred și totuși o clipă a fost unul dintre oamenii cei mai fericiți de pe pământ pentru că Dumnezeu în bunătatea Lui a invadat-o cu pace și lumină.

Niciun comentariu:

gând de stele

caut cerul meu de gând, cerul meu cu mii de stele, stele, stele, stele, stele ce s-aprind pe rând, dar...sunt ste...