luni, 23 ianuarie 2017

îndemn/blestem


ca un stigmat al absurdului
peisajul se descremenește
de sub pânză ies nouri oameni ceruri
copaci cu frunzele triunghiulare ard
pururi în lumină și liniștea părea să mă înghită
ca niște lame simțurile mi se ascut înflămânzite
să nu te tai ai grijă îmbracă-te în dungi
șoptește întunericul din criptă
aud miile de glasuri înfundate
și râsete stridente și poticneli
ecouri sparte în mine
intră fără o voie o sete de
albastru și încep să povestesc
să povestesc
(hai haide mai aproape )

de la o vreme oile îmi pasc obrazul
țintesc spre pieptul meu
zvâcnesc sofisticat
ca un nebun cu poamele de aur
sunt duzi cu buzele apoase
ce-mi sug din sângele bolnav
înfricoșată trag storurile
agonizez în poala unui veac buimac
biserici mi se zgâlțâie pe buze
credeam că am murit
dar umbrele se zbat
în coastă zorii mă încearcă
e ca o plângere de valuri
sunt sclava unei zile cu gropile adânci
așez în glastre stele reci albastre albe verzi
pământul mă cunoaște și-mi cântă
ca un pian cu clape ruginite
din smârcurile ceții
țâșnesc luminile de-argint
-haaai, haide mai aproape!

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...