miercuri, 3 iulie 2013

Oamenii de la margine de timp

Mi-i amintesc vag pe oamenii copilăriei mele.
Întind mâinile cu ochii strânşi până la durere şi caut. Caut chipuri, chipuri apuse la o margine de timp.
Tablouri vii, sfârtecate de uitare mă răvăşesc trăgându-mă de mâneca veche şi destrămată.
Mă revăd în bătătura casei alergând, alergând. Din când în când, trec drumul în ograda vecinilor. Aici,  îmi împleticesc paşii alături de tovarăşii mei de joacă, cei trei copii ai familiei Aniculesi: Nuţica, Nelu şi Marcel.
Amintirile îmi şterg cu o mână nevăzută vălul fermecat.
Nuţica mă trage spre ea cu amândouă mâinile:
-Hai, hai...Vino! Te aşteptam de atâta timp, șoptește ea, de parcă nimeni nu ar fi trebuit să ne afle marele secret.
Fetiţa e zglobie, cu priviri pătrunzătore şi un fel de nelinişte întipărită pe chipul palid.
Îmi pipăi trupul plin de julituri. Sunt eu, cea de altădată. Trăiesc în altă poveste. O poveste ascunsă care parcă abia acum se dezvelea de la sine, ca un val urias de mare agitată.
Nuţica îmi propune ceva care pentru un moment mă înfioară.
Demult mi-a spus că ar vrea să devenim surori de cruce:,,-Ca să nu fim despărțite niciodată, încerca ea să mă convingă,,. Nu ştiam ce înseamnă asta, dar idea năstruşnică mă fascina.

Într-o seara cu cer senin, încărcat de stele arzătoare, clipa mult așteptă a și sosit,  Nuţica a apărut tip-til la poartă cu un briceag cam ruginit ascuns în palmă. Fără să gândească prea mult și-a crestat uşor mâna, la încheietură, în dreptul venelor străvezii.
Sângele i se prelingea lin şi leneş, ca într-o tainică şi întortocheată chemare, desenând linii roşii, abstracte pe mâna subțire si mică.
Fata e foarte curajoasă şi glasul ei sigur îmi stârneşte încredere. E ca o sora mai mare care îmi cere serioasă, poruncitor:
-Acuma trebuie să faci şi tu asta, la fel ca mine!...
 În acel moment simt ceva de neexplicat, petrecut de foarte mult timp...Simt acul gros al mătuşii Aglaia, înmănuşat cu aţă groasă şi roşie, cum îmi străpunge urechea frecată cu sare. Urechea mea pârâie dureros şi mătuşa leagă tacticos firul de aţă împrejurul urechilor mele amortite , scuipându-și în palmele mari, stafidite. ,,Ce ar putea fi mai rău decât atât?,, mă întrebam,  dar totuşi amânam deliberat momentul. cu o strângere de inimă.
-Hai!! Hai! strigă ea nerăbdătoare. Sau poate tu nu mai vrei să devenim ,,surori de cruce,,?
Cum să nu fi vrut? Doar un sentiment de trecătoare laşitate îmi încetinea mişcările.
Nuţica era cu un an sau doi mai mare decât mine, dar îmi devenise din seara aceea mai mult decât o soră.
-Trebuie, insista ea, trebuie să faci la fel ca mine, ca să se împlinească...Vrei să o fac eu?
Şi pe nepregătite briceagul îmi muşcă uşor şi stins din mână.
Simt o uşoară moleşeală pentru că lama intrase mai adânc decât o joacă de copii. Sângele îmi desena și mie aceleaşi firişoare subţiri de-a lungul mâinii şi, dintr-o dată,  parcă evadez într-o lume de umbre cu glasuri stridente de tobe. Focuri  înalte își  întind amenințător limbile spre cer. Băştinaşi cu chipuri subțiri, cu feţe pictate îşi unduiesc trupurile într-un ritm ameţitor.
Fetiţa îşi aşază apăsat mâna umedă peste mâna mea rostind glorioasă:
-Nu te teme, ce trebuia să se împlinească s-a și împlinit!
Bobițe de sânge cald zac in iarbă ca o jertfă păgână. Luna își oglindea razele albe în structura lor hexagonală de parcă sfințea o legătura proaspătă de rudenie spirituală. Sângele meu, sângele ei...Nici nu îmi mai simțeam mâinile, nici trupul. Zăceam într-o reverie și o amorțire a gândului și a timpului.
Mă simt mai bogată acum cu o familie. E un sentiment puternic de încredere şi mulţumire. Sunetul tobelor a pierit de mult. Băştinaşii au dispărut, destrămaţi de-a lungul liniei violacee a orizontului. Stele arzătoare privesc fulgerător înspre trupurile noastre ca înspre trupurile împietrite a două mici statuiete dintr-o grădină fermecată..
Fugim în grabă spre casele noastre acoperindu-ne rănile dătătoare de pace şi linişte sufletească...
Chiar cum se face dimineaţa alerg înspre ograda vecinilor. Caut după casă, caut după grajd. Nimeni.
Deodată mă izbesc puternic de o femeie foarte bătrână, desprinsă parcă din basmele lui Ispirescu.
.. O fi zâna dimineții preschimbată,, îmi trece fulgerător prin minte.
Femeia are gura strânsă într-o grimasă îndurerată, e îmbrăcată în haine lungi, cernite, iar pe cap poartă o broboadă neagră cu flori viu colorate. Trupul ei emană miros de flori proaspete.
-Asta a cui e? o întreabă ea pe țața Ileana, mama prietenilor meu. Tot ea răspunde ignorându-mi total prezența. E a lu` Nică? Ar fi bună pentru Nelu...și arată sugestiv cu capul înspre casa noastră.
Mult mai târziu am înțeles acel semn pe care bătrâna l-a făcut nurorii sale înspre casa noastră.
Peste ani și ani, îmi tot apărea, ca o imagine estompată pe un ecran uriaş, capul trist al bătrânei care se apleca ușor spre mine, repetând semnul acela de neînțeles. Gândeam că o fi un legământ tainic pe care l-a făcut și de care, oarecum, aș fi vrut să scap în vreun fel.
-Eiii, da, i a lu măt`șa Lența, da`i mai mare cu vreo 4 ani ca Nelu...
-Cî are a faci aiasta? Vezi cî băietu-i bolnav...Sî-l liniștești răpidea la casa lui, aicea, lângă tini.

Alerg speriată de parcă am descoperit un mare secret.
Luându-mă cu alergaturile și cu joaca noastră uit repede neînţeleasa întâmplarea, însă bătrâna mi-a rămas clar întipărită în suflet, așa, tristă, ușor înspăimântată de soarta nepoților, emanând un parfum iluzoriu de floare proaspăt pisată.

Când am mai crescut, o vizitam împreună cu nepoata ei, cu Nuțica, în satul de peste iaz, în căsuța minusculă cu potecuța mărginită de flori înmiresmate și mâncam nişte mere fermecate, parfumate, cum nu mai văzusem nicăieri până atunci, pentru că erau mai mici decât cireșele. Mere pădureţe, aşa le ziceam noi. Mie mi se părea că toate astea sunt adunate dintr-o carte de poveste: bătrana, căsuţa minusculă, florile prea colorate, merele minuscule şi aromate. Numai în poveşti mai puteai întalni aşa ceva, gândeam.

Dar într-o zi de toamnă cenusie, mă despărțeam de bunii mei prieteni. Familia lor se muta la Bragadiru, la o fermă de vite, iar casa le rămânea pustie și tristă.
Din negura timpului, mătușa Aglaia scoate o mână vestejită și vorbește de parcă s-ar întreține în discuții cu nălucile nopții:
- O plecat saraca...s-o dus cât o văzut cu ochii, cu copchii ciia cât ulcelîlî di mânî...Cum sî mai stai? În ograda lor sî aciuasî ,,ducî-sî pi pustii,,. Zâua şide în vișînu` cela di lângî gard...Mătușa își scutură cămașa învinețită și rărită de vremuri și scuipă în sân ,,de Doamne-păzește,,.
O văd, deși o ştiu plecată de mult. E aceeași bătrână care mă înspăimânta în copilărie. Cu unghiile ei negre și încovoiate, cu basmaua ștearsă și cu părul răvășit, câlțos, alb ieșindu-i mereu pe sub tâmple.
-Cum să se fi aciuat în vișinul acela? Acolo stăteam noi toată vara. Făcea cele mai bune vișine...
-Șî tu crezi cî o fost un lucru bun aista? insista bătrâna...Sî mâncați voi din copacul spurcat? N-o fost...Nu, nu...
Glasul ei înfundat, venit de departe, mai poposește o vreme, ca o umbră, ca un ecou desprins de peste dealuri cenuşii, iar chipul începe să i se destrame în valuri de fum şi de ceaţă.
Apoi, acelaşi glas, se scutură şi se zbate ca o pisică udă, stingându-se în negura nopții.
Nici nu îmi dau seama unde sunt...Timpurile și vremurile se amestecă amețitor. Dorul de bunii mei tovarăşi m-a cernut o bună bucată de vreme.
Nuțica pierduse legătura cu satul, cu mine, cu noi toţi, însă Nelu venea mereu în vacanțe la mătușa lui. Ne jucam împreună cu ceilalți copii și abia așteptam să treacă anul să revină. Anii au trecut, am devenit mari și nu știam ce mă leagă atât de mult de această familie. Să fi fost dorința bătrânei care îi dădea sfaturi nurorii despre ce ar fi trebuit să fie sau cum ar trebui să fie? Să fi fost legătura de sânge pe care am făcut-o cândva cu fetiță zglobie în acea noapte? Cert este că mă simțeam atrasă ca într-un dans ritualic. Amețită o vreme și apoi lăsată pe margine.

Pe Nelu îl simțeam ca și pe un frate căpătat prin alianța de sânge cu Nuţica, dar mă şi artăgea acum cu eleganța lui, cu parfumul lui, cu hainele lui fine, care îl scoteau cumva în evidenţă în cadrul celorlalţi băieţi ai satul de dincolo de timp. Alungam cu repeziciune aceste gânduri. Nu putea să mi se întâmple...Vă mai amintiți ce spunea mama lui bătrânei despre cei patru ani care ne despart? Și simțeam acea punte ,,a anilor,,  peste care nu puteam trece.
Numai că într-o seară de vară, pe când eram mai mulți pe afară. Nelu a mai rămas o clipă la poarta noastră. Simțeam venele cum îmi pulsează de parcă inima mi se mutase în gât.
-Știi, de mult, de foarte mult timp voiam să îţi spun ceva... Întotdeauna m-am gândt la tine...Și...
În clipa aceea au răsunat instantaneu două glasuri, al mamei mele și al mătușii lui, de parcă lucrurile astea nu ar fi trebuit să se întâmpke niciodată:
-Hai, veniţi mai repede în casă!! E târziu, mâine mergem la câmp...
Doar capul stafidit al bătrânei a mai despicat pentru o vreme cupola timpului. Bătrâna, care și-ar fi dorit ca măcar unul dintre nepoți ei să se reîntoarcă în sat. să se liniștească la casa lui și poate să îl înfrunte cu demnitate pe acel ,,ducă-se pe pustii,, aciuat în ograda lor, privea acum răvăşită cum ,,o poveste,, urzită de ea se destramă.
Ochii îi devin și mai triști. Lucrurile nu mai aveau cum să se împlinească. Și se retrage în carapacea timpului ei, aplecându-şi mult capul,  tulburată.
Murea o legendă? O predestinare forțată? Sau un vis al femeii bătrâne se încuia pentru totdeauna între zidurile casei parasite?
Liniștea se lăsa peste timp și peste sat cu o repeziciune de neiertat.
Mă mai întorceam în locul copilăriei mele și îmi plăcea  să trec poarta, în ograda de demult, să ascult prin urechile vremii glasuri, râsete, şuşoteli de copii, să mai simt cum ne împingem unii pe alții, cum ne zdreleam genunchii, plângând. Să îi fur Nuțicăi cordeluțele viu colorate, aduse de țața Ileana de la croitoreasă, de la Tanța. Bineînțeles că mă descoperea, dar lucrurile se petreceau reciproc, pentru că și eu îmi dădeam seama unde îmi dispăreau cordeluțele cele mai înflorate.
Nelu s-a mai întors o singură data, de atunci. Era într-o iarnă geroasă, după evenimentele din 13 iunie 1990, cu acea mineriadă controversată. Nu mai era același băiat elegant, mirosind frumos. Devenise brusc bătrân, suferind, mirosea a medicamente şi a moarte. Tușea ftizic, de parcă și-ar fi scos în palme plămânii obosiţi. Ne povestea cum a fost bătut de ,,așa-zișii mineri,, pe stradă. Fără motiv, doar pentru că se întorcea de la muncă și se nimerise în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
-Cum să fie mineri când eu le-am văzut clar mâinile? ne povestea el tușind din două în două minute. Aveau mâini fine. Erau securiști toată ziua.
Apoi tristețea se lasă deasurpa noastră, a tuturor, când îi vedeam suferinţa. Toți îl prețuiam pe Nelu pentru că era o legătură permanentă a copilărie noastre. Prin el, parcă voiam să reînviem acele momentele de demult.
A murit Nelu...
Vestea a căzut ca un fulger.
Băiatul copilăriei noastre s-a sfârșit atât de nedrept și atât de crunt.
.............................................................................................................................................................................................
Alerg și râd alături de cei trei copii. Ne întreptăm spre iaz, la scăldat...Colbul călduț se ridică, se ridică de parcă ar fi un nour care vrea să ne înghită.
Şi cum am mai spus: De atunci LINIȘTEA S-A LĂSAT PESTE TIMP ȘI PESTE SAT CU O REPEZICIUNE DE NEIETRAT.

Niciun comentariu:

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...