vineri, 26 iulie 2013

Între lumi paralele. Trecutul nu există...

Strada Liliecilor, numărul 5.
Nu știam cum am ajuns pe aleea aceea îngustă, întunecoasă, impropriu numită stradă, de parcă cineva nemaivăzut, nemaiauzit, s-ar fi chinuit îndeajuns să o boteze în numele ,,zborului de lilieci,,. Nocturne apariții solitare, cu găoacele ochilor săpate în lumina dimineții.
Îmi amintesc doar că mă întorceam de la școală și parcă un chip vag conturat în cețuri și fum îmi arăta drumul umbros, ascuns până atunci privirilor mele curioase, îndemnându-mă să îmi urmez instinctul, să nu cedez vechiului traseu luminat, din centrul orașului.
Și mă abat, în mica-mi slăbiciune, intrând pe străduța Liliecilor ca în burta imensa a unei arătari ciudate.
De unde apăruse locul acela, descoperit ca din senin, nu știam.
Poate nu i-am dat importanță în cei patru ani de liceul cât colindasem de una singura uliţele oraşului ascuns. Și acum Oraşul mi se părea un bătrân farseor care s-a jucat cu mine în toţi anii aceia ascunzându-mi cele mai fascinante poveşti din inima micului târg provincial. Presimţeam că străduţa Liliecilor nici nu există, că doar mintea mea încerca să o creeze în amintirea locurilor natale pe care le-am lasat în urmă. Şi mă chinuiam să asociez casele înşirate de-a lungul străzii cu cele din copilărie: aici ar putea şedea mătuşa Lupăneasa.
Căsuţa se ridica inexplicabil din pământ, mică, slută, strâmbă, lipită cu lut, pe alocuri crăpată, ca o rană adâncă în buza cerului, înconjurată de  bălăriile mult mai înalte decât acoperişul. Dând buruienile la o parte,  mătuşa apare, pășind încet, nesigur,  ca dintr-un tablou foarte vechi, decolorat, strângându-şi un colţ al baticului în gură şi celălalt cu mâna aspră, stafidită.
-Tu trebui sî cii a Pălădoaii, abia şopteşte ea de peste timpuri eterice...Da, da, cî altfel di ci ai samăna aşă di ghine cu e`, cu mătuşa...Uite ai ochii ii, gura, nasul, tot așă, negricioasî...He, he,he...o fimei hotărâtî Pălădoaia. O fost tari la ciri, cî  cini sî înhama la giug cu Paladi, vizitiu` boieriului? Uiti, o înfruntat greu` aicia, la Neculcea, în pustietati, la marginea timpului,  alăturea di Paladi, om așă di aspru șî la vorbî și la chip...Sî întrece șî cu dracu`. Da, da...Așă zîceu tăț`. Altu mai sucit ca el pi aicea nu s-o mai văzut. Noroc de mă-ta, că nici un suflet de copchil nu le-o dăruit Cel de Sus. Da` eu am avut mai mult noroc de Nică, de tat`-tu că m-o primit în iernile acelea, în casa bătrânească, di la voi, din ogradă, să îmi încălzăsc oasele și mi-o dat o șî o lingură de mâncare, că altfel eram oali şi ulceli di mult, de muuuult...Cî ai mei erau saraci, da`... nici nu le-o pasat di mini. Nu, nuu...şi glasul i se sparge strident în murmurul străzii.
Înaintam şi găseam noi locuinţe unde i-aş fi putut caza pe oamenii copilăriei mele.
Aici ar fi stat Ologul, mai la vale mătuşa Duntrăchiţa, mătuşa Aglaia, moş Maxin...Şi strada se lumina de atâtea suflete adunate la un loc...
Dar sunt pe o străduţă îngustă, întunecoasă şi încerc şă disting noi chipuri.
Ziua era destul de mohorâtă şi-mi amplifica starea de nostalgie curmată brusc de apariţia unui bătrânel gârbovit, mult adus de spate, uscat la trup şi la privire. Bătrânul mi-a trezit un interes şi o vie curiozitate. Cine era? Ce căuta aici, în pântecul oraşului? De ce nu îşi ducea veacul în căsuţă lui, în satul în care a trait? Era evident că nu se simţea comod în întunericul acela ostil şi deformat. Mi se părea desprins dintr-un tablou de Grigorescu, pentru că avea o lumină împrejurul lui, aşa cum sunt înfăţişati sfinţii de la Agapia. Mi se părea că seaman cu toţi bătrânii din satul meu.
Obosit, timid, încercănat, trăgea după el un scăunel fără de spătar, constuit de o mână nu prea dibace.
Se așeza înapoia porții și privea, privea...
Din clipa aceea, în mintea mea, am legat o strânsă prietenie, tainică. durabilă, cu bătrânul de la poartă. În fiecare zi treceam pe străduța ,,zborului nocturn,, să îmi văd prietenul bătrân care îşi purta pe chip cu demnitate o poveste neștiută.
,,-Cândva nu o să-l mai văd la poartă, gândeam, și inima mi se strângea,  făcându-se ghem de ace...,,.
Mi se părea desprins din paginile cărții mele de citire, cu imagini de oameni neajutorați. Îmi aminteam de textul cu nora care îi servea bunicului ciorba în strachină de lemn.și retrăiam aceleași semntimente amestecate, de revoltă și compasiune.
Într-o zi, bătrânul a dispărut de la poartă lăsând în pieptul meu de copil o pasăre fără de aripi să se zbată...
Şi apoi îl revedream cu ochii minţii pe moş Tofan, în arşiţa verii, îmbrăcat cu haine foarte groase, cu căciula din piele de miel adânc înfundată pe creştet.
-E bolnav moşu`, să nu te temi de el, îmi zicea mama.
Dar într-o zi moş Tofan m-a speriat de moarte. Venea din satul vecin şi brusc i s-a făcut rău. S-a oprit la noi în curte, a intrat în casă, s-a aşezat pe pat să își tragă, cu mâinile apăsate pe stomac, vătămătura. Gemea şi scâncea că un câine înjunghiat. M-am uitat pe fereastră şi am început să plâng, neştiind ce aş putea să fac. Eram singură acasă. Toţi erau la camp şi eu trebuia să fac le fac de mâncare. Dar moşul se încăpăţâna să stea pe pat, să scâncească şi să geamă, iar frica mea creştea, creştea de o simţeam cum îmi iese din trup ca o jivină amenințătoare.
,,-Trăieşti între lumi paralele, îmi spunea mătuşa Aglaia încă de pe vremea când eram mică şi inventam poveşti despre cum era când eram Mare. Timpul tău nu există. Nu există...,,
O casă, o străduță întunecoasă și un bătrân la Poartă încremenit într-o veșnică așteptare....

Niciun comentariu:

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă însetată a obosit inima nu i se mai deschide i se zărește numai ceasul şi eu stau în genunchi așteptând să ...