luni, 1 iulie 2013

cum ies din pământ platanii

păsări oarbe cutreieră drumuri neumblate
păsări aprinse au stins apusuri
peste inima mea
şi eu mă ascund
într-o camera foarte alba
a tăcerilor târzii unde
nu e prea lesne visarea
încă aud
cum ies din pământ platanii pârâind
ca într-un scâncet sugrumat
ca într-o chemare albastră
desenând strigăte pe
geamuri fumurii foşnesc
umbre în rochia împleticită a singurătăţilor mele
înfloresc dimineţi până la cel din urmă detaliu scâncetele se risipesc
zâmbetele îngheaţă astupând locul
deschis ca pe o rană uşor cicatrizată
care încă supurează adânc
în mijloc de inimă pustie
la margine de suflet
dezrădăcinat

Niciun comentariu:

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare de demult aștept cu tălpile de foc- e ca şi cum aș avea un bandaj în jurul capului amor...