...când nu mai poți să minți

Ologul era un om cu chipul liniştit şi împăcat ca al sfinţilor din icoane.

Atâta bunătate şi împăcare cu soarta nu am mai întâlnit la alt om vreodată.

Toamna, pe când se desfăca porumbul la CAP, el, soţia lui şi mătuşa Lupăneasa erau nelipsiţi de pe bucata noastră pe care o aveam de lucru.

Tata era şef de echipă şi era singurul om din sat care avea cai de la CAP, aşa spunea lumea. De fapt erau caii noştri şi el avusese norocul de a-i păstra şi după colectivizare. Nu mai erau în  proprietatea lui, doar i se permisese să îi folosească la muncile agricole, sau să aducă de prin comună doctorii, poliţiştii,  în sat, când era nevoie de ei .

Îmi amintesc de faptul că atunci când ne porneam la câmp, tata oprea căruţa la poarta Ologului, îl lua uşor pe bătrân în braţe ca pe un copil nevolnic şi îl urca în căruţă.

Bătrâna, soţia lui sau Roşoaia cum o porecleam noi, copiii, era o femeie aprigă, cu o privire cruntă, care nu scăpa o clipă să nu îl cicălească pe bietul  moşneag.

-Arză-te-ar focu de Olog...mi-ai mâncat viaţa, mârâia ea ca o pisică răzbunătoare, abia auzit.

Ologul o auzea chiar şi când bodogănea aproape imperceptibil şi uneori cerea ajutorul tatălui meu:

-Zi-i și tu, măi Nică, dacă eu am vreo vină, că nici n-am deschis gura. Toată ziua-i cu clanța pe mine, că...dacă aş putea, mi-aş lua lumea în cap.
Dădea din cap cu amărăciune, apoi își privea cu neputință picioarele uscate și paralizate.

Tata nu încerca decât să se ţină deoparte de situaţia asta. Ştia şi de greutăţile mătuşii. Nu îi era uşor cu un om nevolnic de o viaţă şi fără un ban de nicăieri.

Nici nu ştiu de ce veneau cu noi, la câmp. Poate pentru că tata le aducea porumbul de pe tarla cu căruţa acasă şi asta era răsplata lor, dar sunt sigură că le-ar fi adus şi degeaba, însă mătuşa insista şi cum se făcea toamna, zi de zi, erau cu noi pe câmp sau poate veneau doar ca să mai aibă cu cine schimba o vorbă.

Uite aşa auzeam şi eu primele poveşti despre oamenii din sat.
Despre Olog am aflat că în tinereţe a fost un flăcău mândru şi voinic dar a sărit cândva ,,voinicește,, de pe ,,călugărul vechi,,(un fel de turn din ciment) direct în apă, cu capul în jos şi s-ar fi lovit cu spatele de ciment pentru că apa scăzuse de la secetă.

El ne era mereu dat exemplu când mergeam la scăldat:

-Nu te prosti şi nu sări fără minte, Dorină, îmi striga mama. Ştii ce-a păţit Ologu`, moș Roșu. Asta nu-i glumă.

Cine ne putea opri?  Spuneam că nu mai facem, dar abia aşteptam să plece şi să ne întrecem la sărit, cu toţii de pe acel ,,călugăr,, aducător de rele.

Anii treceau, noi creşteam şi cei trei bătrâni erau ca nişte umbre alături, pe câmp.

De la o vreme, Roşuleasa plictisindu-se să îl cicălească numai pe moşneag, a început să se lege de mătuşa Lupăneasa, inventând sau poate răscolind o veche poveste de dragoste.

-Îţi place, aşa-i? Ologule? Crezi că nu ştiu? Uite ce te mai ocheşte Lupăneasa...Nu îmi ajunge că m-ai bătut o viaţă cu măciucile de pumni în cap pentru dânsa, amu te mai şi holbezi, pe faţă, la dânsa...

Moşu, luat prin surprindere , s-a făcut stacojiu la faţă.

Momentul era de domeniul penibilului.

Toţi trei erau desprinşi ca dintr-un tablou cu umbre şi cearta idilică părea caraghioasă.

Noi, copiii, ne amuzam şi alergam printre coceni aşteptând ca cele două bătrâne să se încaiere.

Nu a durat mult.

-Ardă -te-ar focu` de nebună...Da` ce ai cu mine? Bată-te să te bată...Ce ţ`-am făcut? strigă înfuriată mătuşa Lupăneasa, care îmi era dragă pentru că era o femeie peltică, văduvă și locuia într-o casuţă mică acoperită cu stuf, doar cu o singură cămăruţă, cât o cutie de chibrituri, dar era femeie aşezată şi nu supăra pe nimeni. Însă te pui cu hatârul mătuşii Roşuleasa care fierbea în suc propriu, fără un motiv bine întemeiat?

Şi deodată, printre braţele de popuşoi, mâinile femeilor se încleaşteză, se apucă de batice. Baticele zboară. Părul alb le ese ca o pădurice iernatică de sub broboadele smulse, se trag de firele albe, ţipă, se mai îmbrâncesc vlăguite, abia împleticindu-se una în alta o vreme, spre deliciul nostru al copiilor care ne roteam în jurul lor ca la o bătaie a unor găinuşe americane.

Săracele obosesc şi se lasă amândouă, sleite de puteri,  pe câte un maldăr de coceni, cu privirile ciulite, gata-tata să se mai încăiere o dată.

Nimeni nu îndrăznea să le despartă până nu a venit moş Niculae, fratele mamei şi le-a strigat:

-Ho, nebunelor! Vă rupeţi gâtu` pentru un biet olog. Nu vedeți că abia mai suflă acolo de rușine pentru voi. Nu aţi putut să vă bateţi la tinereţe? Vă omorâţi acuma pe tarlaua lui bădia Nică, să îl faceţi de râs...Nu poate omu` să îşi mai facă treaba, să urmărească lucru la echipă, că voi, în urma lui, vă strângeţi de gât?

Când a revenit tata să le mai tragă coceni dinainte, babele se făceau că nu s-a întâmplat nimic și cu zâmbetul pe buze l-au întrebat:

-Nică, da` un păhărel de ceva, nu avem și noi, acolo?

Tata a scos o sticlă de țuică și au ciocnit cu toții un pahar în sănătatea tuturor.

Bătrânul olog înghițea cu noduri și cu rușine, dar cele două eroine și-au urat noroc, una alteia, și au râs și s-au veselit de parcă momentul acela ,,eroic,,  nici nu s-ar fi petrecut.

Seara, când luna îşi arăta obrazul ca o codană îmbujorată, tata îl dădea jos din căruță, în brațe, pe moșu` Roșu ducându-l până în odaia lui cu miros de busuioc, înspre liniștea lui nepământeană și pacea flămândă a patului de scânduri, coșciug de tinetețe, alături de gura neostoită a mărușii Roșuleasa...

În drumul lor distingeam glasul stins dar oarecum mulţumit al bătrânului:

-Să îţi dea Dumnezeu sănătate, Nică, pentru că mă mai scoţi, din când în când, să văd şi eu lumea, să pot să mă uit în jur că până la primăvară nu oi mai ieşi din casă. Cine mă mai scoate? Să trăieşti măi, băiete...Să trăieşti...se auzea de dincolo de prag glasul lui liniştit şi stins, tot mai strins.

Tata n-a trăit chiar atât de mult pe cât i-a urat moş Roşu.S -a stins mult înaintea moşului şi îmi amintesc de faptul că uneori îl mai necăjeam, noi, copiii, jucându-ne pe uliţa lor. Mătuşa ne fugărea cu un ciomag pe care îl ţinea lângă uşă. Dar moşul mă recunoştea dintre copii şi de multe ori mă striga:

-Tu!! Cea mică...eşti a lu` Nică?

-Da...îi răspundeam cu ochii în pământ parcă ruşinată că îl necăjesc şi eu alături de tovarăşii mei de nebunii. Şi  îmi aminteam clar de zilele acelea frumoase petrecute la câmp, cu ei.

-Hai la moşu...Ia nişte mere...Ce mai face mă-ta? întreba şi ochii i se umezeau.

-Pe acasă, răspundeam în fugă. Apoi alergam să împart merele cu ceilalţi copii care mă întrebau miraţi:

-Ce te-a întrebat Ologu`? Ce a zis? E supărat pe noi?

-Nimic, mi-a dat nişte mere...Şi în suflet o rană îmi înflorea ca un trandafir uscat...

.................................................................................................................................................................

A mai trecut o zi, gândesc, și parcă de departe, de foarte departe, zăresc umbre argintii: ologul, mătuşile rivale, părinţii mei, alţi oameni din sat, toţi se îndepărtează spre negura de...fum și ceață, zâmbindu-mi ca de după un perete gros din sticlă.

Deodată se face linişte, o linişte bolnavă, de cristal.