Liniştea apelor târzii

Cu oamenii Lui Dumnezeu
din volumul în lucru ,,Liniştea apelor târzii,,

Soarele îşi deschidea leneş pleoapa aspra lumii aceleia cu oameni calzi, cu feţe radioase şi asupra copiilor neastâmpărați ai satului de la marginile zării.

Priveam pe deasupra copacilor scăldaţi în lumina violacee a dimineţii, şi refăceam amănunţit ,,zborul,, din visele mele. Zborul acela care se repeta cu regularitate şi parcă mă salva de toate relele, iar eu resimţeam starea echilibrată de linişte, pace şi bine.

Era duminică şi se auzea, metalic şi rece, clopotul din satul Balinţi bătând în răstimpuri, ca o chemare de dincolo de lume.

Ne trezeam foarte devreme şi ne îmbrăcăm de sărbătoare. Era o disciplină a familiilor şi a satului.

La câteva case de noi, locuia moş Isăcel, omul care îmi inspira mult respect şi mi se părea altfel decât ceilalţi oameni ai satului.

Casa îi era aşezată pe un deluţ, la doua case de a noastră şi puteam avea mereu o vedere destul de clară înspre ograda lui.

Era o casă mai veche, bătrânească , acoperită cu stuf, iar prispa nu era în faţă, aşa cum era la toate celelalte case, ci înspre partea laterală, poziționată spre nord .

Şi pentru că era duminică, zi de odihnă şi de rugăciune, gazda, mătuşa Dochiţa, aşeza ţoale noi de-a lungul prispei, aşteptându-şi musafiri de sărbătoare.

Eu eram un fel de ceasornic al mamei anunțând-o cine a mai venit pe prispa lui moş Isacel, convinsă fiind că efortul meu o să fie răsplătit, ca de fiecare dată.

Mama se îmbrăca frumos, strivea în palmele crăpate de muncă, doua, trei fire de busuioc şi mă întreba într-o doară:

-Vrei să mergi şi tu?

-Dacă vrei să mă iei...

Aşteptam cu capul în jos sentinţa, dar mama cred că ştia de ce mă ia acolo, de fiecare dată.

-Bine, încalţă-te cu sandalele cele noi. Ia şi rochiţa de duminică, dar să fii cuminte. Să nu te bagi în vorbă cu cei mari.

Aproape nici nu respiram pe când îmi cuibăream mâna mică şi arsă de soare în mâna ei caldă, striată de bătăturile adâncite.

Ne apropiem de poartă. Câinii ne latră furioşi, anunţând-o pe stăpână ca a mai venit cineva.

Ţaţa Dochiţa se apropia de poartă, trăgându-şi cu greutate piciorul bolnav, şi striga ca să fie auzită de cei de pe prispă:

-Uite, vine şi Lenţa cu aceea mică.

Cei de pe prispă îşi pironesc privirile drept în fruntea mea şi mătuşa Lupăneasa îi zice mamei:

-Doooaaamne, Lenţă, nu ai ci sî faci, di o cari întruna după tine şî pi aiasta micî.şi mă priveşte destul de insistent. Moş Isăcel intervine împăciuitor şi zice:

-Eeeiii, ci aveţi dom`le cu dânsa? Hai, vină aici , lângă moşu`!

Vocea lui iese ca gâtuită din gât, pentru că era un om gângav, dar foarte așezat și calm.

Eu dau să urc repede pe ,,prispa aceea a oamenilor mari,, şi mă împiedic în săndăluţele noi, de vin cu nasul drept în ţărână murdărindu-mă toată pe rochiţa îmbrăcată prima oară și zdrelindu-mi genunchii.

-Vezi , dom`le,? Vezi, Niculină? Numai tu ai făcut-o să sî fâsticească.

Şi îmi şterge cu grijă praful de pe genunchi şi de pe rochiţă.

Mama pare că nici nu mă mai observă, preocupată să povestească ,,ceva,,(mama povestea mereu ,,câte ceva,, cu înnăscutul ei talent de naratoare, cu care ne vrăjea pe toţi, chiar şi pe noi, copiii satului).

Câteva lacrimi mi se amestecă-n ţărână şi parcă sunt supărată pentru că mama nu mă observă sau că nu o ceartă pe femeia împricinată, dar îmi trece repede așteptând curioasă poveştile ,,mari,, în care să mă las cuprinsă ca într-o luntre ce mă va duce lin, foarte departe.

În răstimpuri, clopotul îşi mai frângea sunetul sacru peste zare şi oamenii de pe prispă se ridicau cu toţi deodată, se îndreptau înspre răsărit, şi băteau îndelungi mătănii, fără să se mai gândească să îşi protejeze cumva hainele de sărbătoare.

Sufletul lor simplu părea că aprinde, prin gesturi smerite, ruguri topite în lacrimi de lumânare, şi glasul lor se dizolva într-un strigăt cutremurător, înălţat în seninătate cerului azuriu ca o pânză de mătase foşnitoare:

-Doooaaaaaaaaaamne, Iaaartă-ne!!!

Îi priveam cu ochi de copil şi nu înţelegeam cu ce au greşit, de ce se tânguiau aşa.

Apoi, curgeau iar, lin, poveştile lui moş Isăcel, care fiind răscolit de emoţiile retrăite, părea că vorbeşte mai clar. Şi ne vorbea cu lacrimi despre bătălia de la Sevastopol, despre necazurile soldaţilor, pe care îi mâncău păduchii de vii:

-Cu pumnul culegeai păduchii, dom`le, cu pumnii, lăcrima şi îşi face cruce, cuibârindu-şi trupul uscat şi măcinat de boli în pufoaica groasă pe care nu o dezbrăca nici pe timp de vară.

Apoi, ne arăta cum s-au petrecut faptele acelea groaznice, refăcând gesturi şi întâmplări de demult.

-Daaa, mulţi au murit de tifos şi de foame, pentru că rodeam o bucată de pâine plină cu mucegai...și apă vedeam doar din când în când în vreo groapă săpată de copita vreunui cal. Îți ardea gura , nu alta...

Ochii lui se îndepărtează pentru o vreme în zare, parcă vrând să alunge din minte clipele acelea întunecate care nu mai voiau să plece de la el niciodată.

În contra celor povestite despre foamete, ţaţa Dochiţa se apropia de noi cu nişte turte crescute şi bine rumenite, îndemnând pe fiecare în parte:

-Hai, luaţi că avem de unde...

Ea era cu vreo 15 ani mai tânără decât moşul Isăcel pe care îl respecta spunându-i ,,mata,, de fiecare dată.

Moşul continua cu ochii pierduţi în amintiri suferinde:

-Apoi, odată am fost luaţi prizonieri toţi şi ne-au legat cu funia unul de altul, uite aşa, şi ne-au dus la duşman, dar am dat peste un Om al lui Dumnezeu, care ne-a dezlegat şi ne-a trimis din nou la regiment. Uite , aşa am scăpat cu viaţă şi pot să vă povestesc azi şi vouă.

Se ridică de pe prispă şi bate, iar şi iar, nenumărate mătănii ,,întru sănătatea aceluia, sau să îi fie ţărâna uşoară, dacă n-o mai fi printre noi,,.

Aveau multi copii plecaţi prin ţară. Acasă rămăsese numai Nuţa, o fată mai tăcută, mai mare cu vreo 8 ani ca mine şi care nu vroia să se apropie de prispa ,,oamenilor mari,,. Stătea deoparte, chiar supărată că se adună atâta lume acolo. Uneori îşi arăta făţiş nemulţumire.

Atunci mătuşa dispărea câteva clipe să îi explice că nu se face aşa ceva când sunt musafiri pe prispă...

Cu toate astea în familia lor domnea pacea şi decenţa.

Moşul mai întrerupea liniştea şi striga nevestei, uneori:

-Dochiţă, vezi că era o sticlă de vin prin cămară. Adu şi nişte pahare.

Iar femeia răspundea supusă , trăgând piciorul înţepenit după dânsa:

-Uite amu, amu, ... Cum spui mata...

După ce soarele dădea să se ascundă în asfinţit, oamenii aceia de demult îşi luau ziua bună şi plecau fiecare pe la casele lor, mulţumiţi că au putut petrece împreună încă o zi de sărbătoare. Şi vremea se stingea tăcut şi paşnic, aşa cum numai la margine de lume se putea scurge.

Când începeau lucrările de primăvară, moş Isăcel venea pe la tata să împrumute ,,baba,,. O măciucă cu care trebuia să întărească aracii la vie. Era tare nostim şi noi râdeam pe ascuns când moşul venea şi zicea:

-Nică, împrumută-mi şi mie câteva zile ,,baba,, să întăresc aracii.

Era mai în vărstă decăt tata cu vreo 15 ani, dar se înţelegeau destul de bine. Nu cred să se fi certat cu cineva din sat vreodată. Dar erau şi oameni mai puţin binevoitori care ne făceau uneori necazuri numindu-l pe tata venetic de la Balta Arsă. Tata închidea ochii, trecea totul cu vederea, şi nu se punea la mintea lor.

Îl apreciam mult pe tata, pentru că avea o mică bibliotecă în camera din sus. O cameră liniştită şi răcoroasă. Aici citea până noaptea târziu, iar după ce am învăţat să citesc şi eu îmi alegea cărţile pe care aveam voie să le citesc şi era tare bucuros că îmi place asta, de aceea mie îmi spunea ,,fata tatii,,.

Când nu era acasă, mergeam pe furiş în camera lui, păşeam pe vârfuri, speriată că m-ar putea auzi cineva şi căutam printre acte, hârtii. Aşa am descoperit livretul lui militar. Am privit cu mândrie şi curiozitate spre tânărul zâmbitor din fotografie, cu faţa senină, şi am descoperit că fusese sergent. Lucrurile astea nu le spunea nimănui, niciodată. Era de o modestie neobişnuită pentru lumea destul de dură a satului.
Întotdeauna m-am gândit că locul lui nu era acolo şi el gândea la fel. Chiar dacă era văzut ca un om citit şi i se dădeau ,,funcţii,, de pe la Sfatul Popular, el nu şi-a putut găsi nicicând locul, acolo, în sat şi se simţea izolat de cealaltă lume.

Ţin minte că era în comisia de prevenire a incendiilor şi avea un carnet în care scria amenzile celor găsiţi în neregulă.

Când era anunţat de cei de la centru că vor porni a doua zi în control, mergea prin tot satul şi îi îndemna pe toţi sătenii să ,,îşi sape groapa,,. Părea morbid îndemnul, dar practic, pentru că amenzile erau usturătoare.

Unii se conformau, alţii îl sfidau spunând pe la spate ,,dă-l încolo de venetic,, şi a doua zi li se tăiau amenzile pentru care se văicăreau, dar degeaba, procesele verbale erau deja înaintate Sfatului Popular şi banii se opreau din micile alocaţii ale copiilor.

Aşa trecea timpul copilăriei mele, cu acele neobosite căutări prin poduri şi cu povstirile furate de pe la cei mari.

Uneori, iarna, mama mă lua pe la ţaţa Dochiţa .

-Hai să mergem ,,cu lucrul,, mă îndemna ea.

Lua furca pentru tors lână şi fusul şi le învelea într-o casâncă veche de-a mătuşii Pălădoaia. Îmi plăcea cum torcea mama. Aș fi privit-o zile în șir, pentru că avea mișcări precise și repezi, iar fusul parcă-i dansa între degete după o muzică numai de ea știută.

Mă învățase și pe mine câte ceva. Coseam cu plăcere şi repeziciune diferite carpete care deveneau cu timpul fețe de perniță. Îmi plăcea să cos doar ca să pot pleca și eu pe la vecini cu ea.

Lucram repede. Mâna îmi aluneca și mie ușor, nu din hărnicie, ci din dorinţa mea de a ,,omorî,, timpul.

Nuța ne privea cu admiraţie, iar țața Dochița văzând-o, încerca să o stârnească să lucreze și-i zicea cald și cu mult calm:

-Hai, Nuță, adu și tu ,,băiețelul,, și mai coase la El!...

Avea un carpet cât o foiță de carnețel și cât timp am mers ,,cu lucrul,, pe la ei, Nuța cosea la acel obiect minuscul. Când mamă-sa o îndemna, ea se apleca docilă asupra lucrului, mai împungea de două, trei ori cu acul, apoi devenea iar preocupată de ,,munca,, noastră.

Alteori, venea ea pe la noi, pășind apăsat pe sub geam. Stătea şi câte o zi întreagă pe pat, cu ,,băiatul,, ei în brațe împungând cu acul când şi când. O îndrăgeam şi o așteptam mereu să revină. Parcă făcea parte dintr-un film al vieţilor noastre. De fapt, aceleaşi semntimente le aveam faţă de toţi oamenii din sat.

Zilele au trecut și noi ne-am despărțit, fiecare îndreptându-se către o altă școală, numai Nuța a rămas ,,acasă,, așteptându-ne la poartă, pe fiecare.

De când am plecat din sat, Nuța părea să ne accepte mai uşor zâmbetele ironice. Ne aștepta, la poartă, ca o soră mai mare a tuturor. Ne zâmbea când veneam în vacanțe și ne întreba despre oamenii pe care i-am întâlnit acolo , departe.

Mergeam cu ea la pârâu, la spălat rufe. Ea venea cu câteva batiste și baticuri pe care le spăla cu atâta atenție, încât ne distram adesea pe seama preocupărilor ei migăloase.

Mă privea cum înotam, pentru că ea nu a învățat niciodată, și îmi striga întotdeauna să mă întorc sau alerga acasă să îi spună mamei. Atunci auzeam glasul rece al mamei:

-Doriiină!!! Întoarce-te!!! Las` că vii tu acasă! Vrei să te îneci ca Dănuţ?

Şi brusc îmi apărea, pe firul apei, chipul înecat al copilului pe care oamenii l-au scos cu cancea, după ce s-a lăsat asfinţitul şi felia de pâine în care s-a înfipt o lumânare aprinsă s-a rotit ameţitor împrejurul locului unde i se oprise trupul.

Copilul părea să mă privească deschizându-şi ochii vii şi spunându-mi cum îl învăţase mama sa: ,,năşica Dorina,,.

Fusese botezat de părinţii mei şi era şi nepotul tatei. Eu voiam acum să îmi cer iertare pentru certurile şi vorbele de ocară pe care i le spuneam, uneori, prin livadă, când nu mă vedea mama lui, şi îl obligam să-mi spună tanti, cu toate că eram aproape de aceeaşi vârstă cu el.

Ştiu că de fiecare dată, după ce îl certam (într-un fel de joacă, cerându-i să devină mai puternic şi mai curajos) îi dădeam bomboane din buzunarul rochiţei, şi cu un sentiment mic de remușcare îi spuneam:

-Lasă, că doar nu te-am certat aşa de tare. Tu trebuie să fii mai curajos, doar eşti băiat. Dacă nu te cert eu, o să te certe alții şi o să te doară mai tare.

El își lăsa ochii în pământ și pesemne mă credea tare puternică pentru că nu mă certa şi nu mă lovea niciodată. Avea o bunătate aproape bolnăvicioasă.

Acum, mă revăd pe firul întins al apei, fetiţă de 6 ani , obraznică şi arţăgoasă şi îi cer să mă ierte.

Uneori, înotam chiar şi o zi întreagă, luând cursul apei, pe matcă (partea de mijloc) până ajungeam în satul vecin, adică 4 - 5 km.

Apa aceea furase atâtea suflete de copil şi totuşi mă fascina, părea că mi-e datoare şi mă lăsa să o domin cu toate puterile.

...................................................................................................................................

După mulţi ani, m-am întors în sat . Nuța era singură, îmbătrânită și neajutorată.

Toți ai ei au plecat fără întoarcere și ceea ce ne apropia era faptul că și ai mei erau plecați.

Am privit cu aceiași ochi curtea cu prispa dărâmată, dar nu mai vedeam țoalele de sărbătoare, nici pasul bolnav al țaței Dochița, nici oamenii pioși bătând îndelung mătănii în dangătul clopotului.

M-am apropiat cu pasul stingher de curtea casei bătrânești care părea să lăcrimeze din geamurile mici. Câinii nu m-au mai lătrat ca altădată. Parcă plictisiți de imaginile dezolante şi de bălăriile care invadaseră ograda, agonizau într-un fel de umbră a amintirilor.

Nuța a ieșit din curtea bine cunoscută și m-a îmbrățișat lăsându-mi câteva lacrimi pe obraz. Apoi m-a întrebat cu un fel de spaimă :

-Ce-o să mă fac eu de de-amu?

Glasul ei se spărgea în glasul de clopot al acelei triste duminici și eu parcă auzeam poveștile și glasurile de altădată venind dinspre prispa din dosul casei.

Erau iluzii. Prispa era goală și mâncată de gura nemiloasă a timpului...

În casă, de pe un perete curat, proaspăt văruit, mă privea cu ochii cusuți strâmb ,,băiețelui,, care părea că își râdea la fel de strâmb de durerea noastră.

,,Băiatul,, copilăriei mele era pironit în niște cuie bătute neuniform în perete și încă nu fusese terminat de cusut...Lipseau locuri din cusătură, așa cum lispește câte o piesă dintr-un puzzle care nu îți arată imaginile adevărate şi te lasă doar să le intuieşti...

De undeva, de foarte departe, încă mai aud glasurile pioase, dangătul de clopot și tânguirea vocilor pierdute:

-Dooooaaaamne, iartă-ne...Doooooooooooooaaaaamne, iartă-ne...

Stins...

din ce în ce mai stins...

Înserarea coboară lasându-şi trena

de mătase peste arşiţa

gândurilor mele unde

au încetat să mai cresc fluturi

cu aripă de rouă.

stropesc poemele

şi le aştept să crească...