marți, 7 iunie 2011
dărâmată de timp
golită de ștergarul verde
prispa își îndoi genunchiul
să mă primească
dincolo de hotare
glasuri de humă strigau
în culori de asfințit
(pereții mă zidesc în sepia
conturând locuri de taine
cu iarba tânără și moale)
și eu mă prelingeam
pe lângă degetele-mi deshumate
ca niște ramuri arse de răchită
de-a lungul liniei mărețe.
din volumul ,,Surâsul meu gothic,,
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu