eram unul dintre copiii albi de dincoace
de ferestre
vedeam totul prin vitraliile aprinse în flacăra lumânărilor
sprijinite pe umerii goi ai îngerilor cu pene cusute
mă-ndemnai să vin
lumina de afară sufla un polen de aur peste zare
am rătăcit o veșnicie
lumânările s-au stins
corul a amuțit
bătrânele își ghiceau în bobi
în mijocul bisericii
se cântau balade triste
care ne petreceau pașii
în mijlocul luminii
erai tu
cu un nimb pe frunte
privirile ni s-au ajuns și cred că
au mers o vreme împreună
piciorul stâng a început să-mi șchioapăteze cadențat
ca într-o muzică de paradă
îți dicta cum să respiri
ca să nu te observe cei din jur
pe când îți treceai mâna prin coastele mele
să îmi răscolești în suflet cu jumătățile de gând
culese din genunchii de dincoace de trup
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu