mă țin lipită de buza cerului
ca un timbru imaginar
pe fața timpului
îmi îndemn inima
la pas
mă pierd printre ruine
las loc fluturelui împietrit
să mă locuiască
să îmi hrănească zorii
cu fărâme purpurii
îmi sting umbra
în ceasul cu limba otrăvită
moare secunda
și venele mi se deschid în
corul pruncilor de curcubeu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu