sâmbătă, 29 martie 2014

Ruxandra-fiica mutului

ştiam că o cheamă RuxANDRA. era o fire închisă şi se arăta, câteodată, cu sfiială, de după gardul înalt din nuiele împletite.
-e fata mutului, ziceau copiii mai mari. aveti mare grijă să nu vă ţineţi de gardul mutului când plouă că cine ştie ce îi duce mintea să vă facă. poate o să vă rupă mâinile sau...o să vă scoată ochii. ciiine ştie? ne înspăimântau ei ca pe nişte neştiutori ce eram.
păşeam tăcuţi. păşeam cu sfiială pe uliţa îngustă să nu ne simtă muta, fiica mutului, care de la o vreme prinsese curaj şi ne tot arăta nişte semne ciudate, de dincolo de gard. noi nici nu mai priveam în urmă, să vedem ce vrea, şi o luam la goană de nu ne opream decât atunci când ajungeam pe malul pârâului. aici ne aşteptam unul pe altul până ne adunam cu toţii, suflam greu şi ne opream, cu mâinile apăsate, bătăile inimii care dădea să ne spargă piepturile.
aşa urmam drumul de rutină, pe imaş, ascultându-ne doar bătăile cadenţate ale botinelor.
ajungeam la puntea care ne ducea peste celălalt mal.
puntea era şubredă, cu scândurile lipsă pe alocuri şi călcam cu mare grijă ca să nu alunecăm şi noi în burta nesătulă a pârâului care îl înghiţise într-o zi de vara pe Dănuţ.
aceleaşi imagini cu Dănuţ înecat ne împăienjeneau privirile. era ca un film bine întipărit pe creier care nu se mai putea şterge.
-oare sufletul lui Dănuţ o fi rămas aici, în iaz? întreba câteunul mai curajos şi mai curios din fire.
-spui prostii, replicam eu. tata a pus făină şi apă pe masa din tindă, la priveghiul lui Dănuţ şi sufletul lui a venit în fiecare noapte, sub formă de pasăre şi a mâncat şi a băut tot. ne-a arătat tata urme de picioruşe de pasăre. de ce să stea în iaz? ce el avea păcate? el s-a ridicat la cer şi a devenit îngerul albastru. aşa ne-a zis tata(deşi asta o scosesem de la mine, dar aduceam vorbele tatei drept dovadă, doar-doar mă vor crede tovarăşii mei, pe cuvânt).
-cuum? oare sufletul e o pasăre? se mirau ei.
şi continuam să fabulez, arătându-mă expertă în poveştile de ,,suflet,,:
-păăăi, cum credeaţi? sufletul e o pasăre. o pasăre cu penele de argint (născoceam pe moment). uneori cântă dumnezeieşte. daaa. aşa cântă. dar numai cei aleşi îl pot auzi...
copiii rămâneau descumpăniţi o vreme pentru că nu auziseră niciodată cântecul sufletului, apoi, vreunul, ca să ne scoată din visare, striga:
-cine ajunge ultimul la marginea iziturii e un prooost!!!
şi ţine-te fugă...
bineînţeles că am fost ,,proastă,, de multe ori, ca şi ceilalţi copiii, dealtfel, însă nu se supăra nimeni.
jocurile copilăriei mele erau drepte şi minunate.

într-o zi, pe când ne întorceam acasă de la şcoală, a început să tune şi să fulgere deodată, aşa de tare, de ziceai că se despică cerurile.
eram prin dreptul casei muţilor şi de frică ne-am furişat cu toţii în odăiţa de la intrare.
muţii s-au uitat la noi ca la nişte ciudăţenii, rotindu-se amândoi împrejurul nostru ca nişte păsări exotice, venite de foarte departe. noi am înlemnit şi aşteptam să ne tranşeze, să ne scoată ochii sau să ne smulgă braţele, dar deodată faţa li s-a înseninat şi fata mutului a dispărut, pentru un moment, în cealaltă odaie de unde s-a întors cu un coş plin cu prune coapte.
Ruxandra zâmbea cu toată faţa ei de fiinţă neînţeleasă de nimeni. zâmbea chiar frumos, ca în faţa unor păpuşi vii şi ne tot făcea semne scoţând acele sunete supraomeneşti pe care le scot muţii când vor să se facă mai repede înţeleşi.
noi mâncam forţat, mai mult de frică şi ne tot ghemuiam unii în alţii aşteptând să se limpezească cerul ca să putem porni înspre casele noastre.
din ziua aceea Ruxandra ne-a devenit prietenă devotată. ieşea mereu la gard, aşteptându-ne, pe noi, copiii ,,de la câmp,,. ne împărţea zâmbete şi prune coapte sau uscate.
ea a fost pentru mine un suflet nevolnic, închis într-un trup chinuit de femeie care nu ştia cum şi cui să îşi arate bucuriile şi  bunătatea.
am mai trecut de câteva ori, după ce am terminat şcoala, prin satul cu pricina, însă am revăzut numai locul. era negru şi neted, întins ca o rană deschisă în trupul amintirilor mele. acolo stătuse altădată, mândră, mică şi îngrijită, căsuţa muţilor.
m-am simţit, pentru o clipă cât veşnicia, pasăre plutind pe deasupra mărilor pustii, asemenea unui pescăruş însângerat, sufletul schilod strigându-le.

Niciun comentariu:

Simbioză

Îmi va fi dor de tine pân` la stele, Prietene al meu nocturn, Las ție moștenire cântecele mele Pe care-aș fi putu...