Nu ştiu dacă am mai povestit vreodată despre mătuşa Măldănoia.
Îmi amintesc foarte vag despre faptul că eram elevă prin clasele mici la Şcoala din satul Galbeni şi pauzele erau adevărate bucurii pentru noi, nişte copii slobozi, crescuţi ,,la câmp,, prin satele mărunte de la marginea comunei.
Neobosiţi colindători ai maidanurilor, umpleam zările cu larma noastră, ridicând până la cer nourii de praf galben şi călduţ.
Holmul era locul cel mai palpitant. Era dealul abrupt urcat cu multă caznă de paşii mărunţi, cu tălpile crăpate. Dar odată ajunşi pe acea ,,culme,, puternică şi măreaţă, cu frunte de uriaş, ne cuprindea o stare de plinătate sufletească, aşa cum rar îţi mai este dat astăzi să trăieşti.
Pentru a ajunge la şcoala din satul de peste iaz trebuia să parcurgeam un drum care atunci când ploua se transforma într-un uriaş cu gura de humă cleioasă dornic să ne absoarbă în burta lui puturoasă.
Nu de puţine ori am plâns prinsă ca într-o capcană în dinţii lui molateci,prea speriată fiind că doamna învăţătoare o să mă certe dacă nu reuşesc să mă eliberez şi o să întârzii la ore.
Însă zilele călduroase erau adevărate binecuvântări. Săream cu toţii şanţul uriaş din lateralul şcolii, de o parte şi de cealaltă, strigând şi chiuind de bucurie. Prin şanţ se scurgeau apele zăpezilor de primăvară şi ale ploilor. Era o adevărată ,,temă matematică,, să apreciezi distanţa dintre maluri şi forţa cu care era necesar ca să sari pentru a nu nimeri în mijlocul apei noroioase. Uneori picam testul şi stăteam o zi întreagă cu picioarele îngheţate, mustind în cleiul mâlos care îmi invada cizmuliţele.
Câteodată eram tare veselă pentru că mama venea să mă ia de la şcoală. Mă lua repede de mână şi îmi spunea:
-Haide! Nu te mai mocoşi! Hai să mai trecem şi pe la mătuşa Măldănoaia! Să vedem ce mai face.
Eu mă ţineam cu putere de mâna ei ca o păpuşa din cârpe cusută cu neglijenţă de o mână nu tocmai dibace. Apoi îmi recăpătam uşor echilibru şi mă minunam că mama mă duce iar pe tărâmul cel ,,fermecat,,.
Erau clipe de emoţie şi bucurie pentru că trăiam experienţe noi şi, în gând, (chiar dacă urma curmată a mâinii ei îmi lăsa vizibile semne) îi mulţumeam pentru că mă purtă după dânsa.
Ea, vara, îşi cosea câte o bundiţă pentru iarnă la mătuşa Măldănoaia şi mergea de câteva ori să o probeze.
Pătrundeam cu sfială pe aleea îngustă, încărcată cu flori înalte care treceau de talie şi mă credeam în Paradis.
Îmbătată de aceste miresme credeam că am nimerit pe tărâmul fermecat al unor neştiute zâne.
Mama striga nerăbdătoare de două trei ori:
-Mătuşa Maldan! Măăă-tuuu-şăăă!! strigam eu, privind cu coada ochiului la mama, ca să o înduplec să mă ia și altă dată măcar pe post de trâmbiță.
Îndată, femeia se arăta la uşiţa din spatele căsuţei văruite în albastru, acoperită cu stuf proaspăt şi ne îndemna înăuntru.
Călcam pe vârfuri să nu trezesc vreun spiriduş nevăzut şi înaintam timid printr-un hol care mi se părea, în lumea copilăriei mele foarte lung și foarte înalt, deşi căsuţa era tare mică pe dinafară,
Apoi ajungeam în cămăruţa răcoroasă, bine aranjată unde găseam curăţenia aceea simplă pe care o mai găsisem şi în alte căsuţe mici şi simple din satele noastră.
Aerul odăii ne învăluia cu miresme de busuioc şi levănţică, iar eu nu mai aveam altceva de făcut decât să holbez ochii de vietate prostuţă înspre lumea din pozele îngălbenite de pe imaculaţii pereţi ai căsuţei mătuşii Măldănoaa.
Discuţiile curgeau lin şi aflam că bătrîna nu se simţea prea bine. Copiii au cam uitat-o, fiecare cu treburile lui. Iar moş Maldan, aşa bolnav cum era, prins la pat şi suferind, tot îi mai ţinea de urât, tot îi mai spunea o vorbă de alinare, dar acum ...nici el nu mai e.
-Că s-a dus. S-a tot dus. Și îmi urlă căsuța asta pustie în suflet.
Mă jucam cu degetele în poala rochiţei cu volănaşe cusută de Tanţa şi mă enervam că mâinile nu mă ascultă: să stea cuminţi, să nu se mai sfarme în volănaşele rochiţei mele.
Înţelegeam cu lacrimi sorbite pe dinăuntru că nu degetele mele au ceva, că de fapt tristeţea e o ,,boală,,. Acea boală necruţătoare a oamenilor bătrâni şi singuri.
,,Cândva o să te prindă şi pe tine,, îmi şoptea sturlubatic un gând răzleţ, râzând şi chicotindu-se ca nebunul într-un con de umbră. ,,N-ai cum să scapi!,,... ,,Nu, nu!!,, se tot rânjea el, cu gura larg deschisă, tăvălindu-se pe jos, cu mâinile pe burtă, îşi arăta fără de ruşine dinţii stafidiţi şi faţa brusc îmbătrânită.
Degeaba aş fi vrut că toată lumea să fie bucuroasă încontinuu, aşa, ca noi, copiii neobosiţi ai satului, gândul meu nebun nu mă slăbea: ,,Nu şi nu,,.
Şi aş fi vrut să îi îndepărtez cu mâna mea mică, de copil, deznădejdea de pe obrazul uscat al mătuşii care îşi plângea singurătatea şi bărbatul, însă timpul, nepăsător, croia prin carnea ei Destinul.
O vreme nici nu m-am mai întrebat ce s-o fi întâmplat cu mătușa Măldănoaia. Poate o fi murit singură în casă, poate unuia dintre copii i s-o fi făcut dor și s-o fi întors la ea, umplându-i curtea cu glasuri cristaline de copii. Sigur e că într-o seară inima ei a bătut în inima mea și am așezat, cu durere în suflet, aceste vorbe, pe o coală de hârtie.
.....................................................................
Pe neaşteptate, şi cei dragi mie au fost surprinşi de frigul singuratăţii, al tristeţii şi deznădejdii şi am priceput că viaţa nu e decât un cer prea alb, prea singur şi poate prea puţin luminat.
