miercuri, 2 octombrie 2013

În Dealul Morții...

Ziua aceea de primăvară proaspătă și curată părea să mă întoarcă mult în timp și mă revedeam copilul de demult cu pașii răsunând nostalgic pe aceleași ulițe prăfuite de altădată.
-Uite, școala, îmi ziceam conturând cu privirea clădirea care altădată îmi părea măreață și impunătoare.
Acum o vedeam mult mai mică și neînsemnată, cu zidurile cenușii și ferestrele îngrămădite.
Nimic nu mai rămăsese din grandoarea care îmi tăia răsuflarea în anii copilăriei mele.
Gardul era ruginit și se părea că o gură imensă voia să îl înghită.
Oamenii, aceiași, îi recunosc doar după priviri.
Chipurile lor mi se par săpate-n piatră de mâna unui sculptor grăbit, nu prea îndemânatic.
Curios e faptul că mă cunoaște multă lume. Unii zic: Doamne, cât de bine seamănă cu Pălădoaia, alții spun că îi semăn tatălui. Nu mă miră. Lucrurile aste mi se spuneau și în copilărie, iar tatăl meu avea o afecțiune deosebită pentru mine spunându-mi „fata tatii”. Nu e greu de înțeles că vorbele lui stârneau mici răbufniri răutăcioase din partea fraților mei și pe nevăzute încasam doi, trei pumni „de ciudă”.
„De ce?” întrebam nedumerită.
„Pentru că ești o nesuferită și mănânci fragii și zarzării încă de când sunt cruzi”.
Dar eu presimțeam motivul și nu pot spune că nu mă simțeam ,,importantă,,.
Supărările erau mici și trecătoare.
Îmi plăcea să mă țin în urma lor și nu de puține ori ieșea cu certuri și aruncături de bulgări pietroși după mine.
De multe ori tatăl meu ne zicea să ne împăcăm pentru că va veni o vreme în care o să ne dorim să mai fim împreună și nu o să mai fie posibil.
Nu îl credeam și ne împungeam din priviri parcă așteptând clipa aceea.
Acum stau în fața ecranului și scriu rândurile astea din amintire încercând să îi regăsesc pe fiecare, cu bune și cu rele.
Regăsirile sunt grele, apăsătoare și anevoioase.
S-au mutat în Dealul Morții de foarte mult timp.
Nedrept aș putea spune, pentru că au plecat în grabă și într-un interval scurt, extrem de scurt.
Parcă nu am închis bine ochii și când i-am deschis nu mai era nimeni prin preajmă.
Un fel „de-a v-ați ascunselea” cu o miză neobișnuită, de parcă în jocul nostru cu adevărul ei au și găsit acele locuri unde nu îi mai poate găsi nimeni, acele locuri pe care, gândesc eu, fiecare dintre noi le va găsi , dar ca orice plecare, umbrele pe care le-au lăsat pe pământ întotdeauna vor desena regrete în sufletele celor apropiați.
Pare în firescul lucrurilor omenești.
Și totuși simțământul de neliniște și vinovăție te roade, te apasă, chiar dacă nu îți găsești ,,în fapt,, nici o vină.

Niciun comentariu:

Simbioză

Îmi va fi dor de tine pân` la stele, Prietene al meu nocturn, Las ție moștenire cântecele mele Pe care-aș fi putu...