se sfărâmau pașii de sticlă
peste cărările dumbrăvii
cu glasul de oțel
am vrut să îți scriu
cel mai frumos poem
din lume un poem
cu palmele deschise
lumea ar fi crezut că sunt femeie
-astigmatism ciudat -
nu degeaba mă numiseră
zâmbet ironic aruncat
pe buzele unor bolnave
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Vara, uneori, când se făcea duminică dimineaţa, tata ne îmbrăca frumos şi ne suia în căruţă ca să ne ducă la bunica de la Mileanca. Era c... -
1.ca o cassandră despletită îmi torc cel din urmă caier aşezată la umbra crucilor lipind poeme îndulcite pe faţa umbrelor de br...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu