se sfărâmau pașii de sticlă
peste cărările dumbrăvii
cu glasul de oțel
am vrut să îți scriu
cel mai frumos poem
din lume un poem
cu palmele deschise
lumea ar fi crezut că sunt femeie
-astigmatism ciudat -
nu degeaba mă numiseră
zâmbet ironic aruncat
pe buzele unor bolnave
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu