hai

să nu murim

i-am zis desprinzându-mă cu greu din

furnicarul acela cenușiu fără de aripi

hai sa încercăm măcar o dată să nu 
mai murim ca în fotografiile astea întunecate 
unde lumina nu mai răsare

din lumină te rog să te concentrezi și 
să strălucești măcar acum la apus ca un adevărat soare

am nevoie chiar și pentru o clipă de o adiere ușoară

și el m-a prins de mână și am stat așa amândoi

lumină în lumină

suflet în suflet și

am desenat plictisiți cercuri

mii și mii de cercuri

iar în fiecare trasam câte o față zâmbitoare
cu ochii inundați de mare

trecuse o vreme

mirosea țipător a noapte

fețele mele se descrețeau

fețele lui se încruntau

fotografiile tresăreau

se îngălbeneau

se îngălbeneau

fără să spună nimănui

„poezia nu se scrie din minte”zicea cărtărescu și 
am călcat toate mințile în picioare

cioburi îmi curgeau prin vene îmi alunecau în creier

„să vrei până la mie, să poți până la șase! striga şi arghezi

udându-și florile de mucegai

atunci am obosit

și-am adormit într-un colț

cu cioburi în mâini și în picioare dar
niciodată nu m-am putut ține
strâns de povestea aceasta