prenaşterea

mi-au răsărit stele în talpă şi

aștept inima însângerată

a orașului de ceară să bată aritmic

cu pumnul în piept şi

să îmi găsească oamenii

cu obrazul amestecat

voi trece prin cercul lor de foc lăsând

neîntunericul să mă cuprindă

întrecându-mi trupul

ochii mei vor curge în fire subţiri

lasere pârjolitoare scurtcircuitând

câte o cărămidă din burta lor imensă şi sticloasă

se vor auzi aplauze prelungi

cu mâinile ridicate

va muri un popor şi ni

se va cere să respirăm ușor şă pășim cadențat

cu mâinile la spate în ropot de timp să ne pierdem

ca şi cum am lasă doar pământul atârnând ghirlande

de hohote

aerul va pătrunde asfixiind cu dragostea lui

ceea ce a mai rămas în

veșmântul de lut

(sunet impudic de caval) şi

balul mascat din dosul măștilor vlăguite

ne va purta în ritmul frunzelor moarte

acum încă gândesc

limpede şi lin

prin trupul desprins

prefăcându-mă drum aspru prăfuit

aşa acum mă şi

puteţi călca într-o formă incipientă până

voi avea mâini şi picioare

străină din fire

adun gândurile mele în
cete cu îngeri rătăciți
prin rai e liniște dar
ni se vând iluzii din carne ia
și tu și tu și tu ne tot îmbie
femeia vânzătorului de umbre
tresar ca o fiică risipitoare
pe deasupra norilor
îl și vedeam pe adam ștergând
lacrimile evei cred că am greșit
printr-o repetabilă întoarcere
înspre locul din care
inima mea izbucnea în timp
ca un vulcan peste care se lăsase întunericul
dezvelind pustiul altui neam
undeva trebuia să învățăm și noi
norocul literă cu literă
treaptă cu treaptă
ecran peste ecran

vremea zborului înecat

voi săpa sub adâncuri o secetă

prin mărăcini mă voi pierde

ca într-o tristețe cu mâinile legate,

cu buze aftoase şi defectul sânilor astupat

când nu mă mai cunoaște nimeni la marginea

liniștilor de argint din care mă voi desprinde peste

zările albastre știind că

nu

se vor mai întoarce acele bucurii uitate

-depozit al copilăriei mele- şi

nu voi putea trage spini

din pieptul iubirii

n-ai să mai poţi auzi glasul

tot mai stins ochiul se va zbate aritmic

ticăind a întuneric în inima pământului

numai tăcerea mea te va chema

strângând părerile de rău

străfulgerând prin goluri

numele strivit sub un alt adăpost

căci iată

a venit vremea zborului

înecat în trup de pasăre mută

peregrin

mă țin lipită de buza cerului,
ca un timbru imaginat
pe fața timpului
îndemn inima la pas.

mă pierd printre ruine
las loc fluturelui împietrit
să mă locuiască și
să îmi hrănească zorii
cu fărâme purpurii
în ceasul cu limba otrăvită
moare secunda şi reînviază
dar venele noastre se deschid în
corul pruncilor de curcubeu
ne îmbată vrerea arsă
în strălucirea acestei zilei
amestecată cu pulberea de gânduri

în trecere

Resemnările, toate, se fac ghem: 

fir de păianjen descântat; 

de strigi, vocea ţi se pierde în hău fără margini... 

mai rămâne doar sărutul uitat pe frunze de arţar. 

 

Priveşti şi taci, -

pleoapa se zbate în oglindă. 

În râul spumegat de nuferi, 

eternul sugrumă țesut cu fire de mătase. 

 

Pe lângă trup se şterge un gând de înserare 

şi mă aprind, clepsidră, să dorm..., să număr..., să tac... 

 

Tu treci. Tu treci şi strângi àripa 

în pumnul îngheţat – trofeu albastru fără mal... (Dorina Neculce)

tablou fără de margini

cavalerii zornăie alămuri ruginite
tabloul se desface şi se încrustează-n stâncă
dar iată
dau foc icoanelor şi reclădesc imperii cu gustul de cenuşă
efigia unui sacerdot se oglindește
în catedrala somptuoasă
se face iar lumină

torțele întunericului ard preotese

şi eu te strig

pe creastă valul mă încorsetează
şi îmi auzi doar gândul  ca pe

un praf stelar de ghiocei striviți 

sub un genunche de rugă terminată
căci gura mea uscată nu poate să atingă nici
umbra tabloului fără de margini

răscruce

cmul însetat de viaţă
îşi toarnă dimineaţa de lumină
pe hârtie
cu tact
mă îneacă-n umbre fulgerate
de raze strălucite .

aşa arată nemurirea
uitată în drumul primăverilor târzii.

şi-n mine stâncile adorm
strângându-şi de pe soclu
paşii împietriţi.

dar dimineţile mă scriu în trup
cu litere din piatră şlefuită ...

simfonii

am atins trupul lunii
aplecat ca pe o cenuşă
înscânteiată
am cerşit liniştea
care ne legăna cuvinte
într-un balansoar al amintirilor

e nevoie de amiezi coapte
în umbre adânci
săpate pe obraz
de sub pana corbului ieșeau
picturile rupestre se înfigeau
în pereții stâncoși
apa clipocea a simfonii
vioara albastră
strângea un curcubeu uitat
..............................................
-luaţi! ne tot îndemna bătrâna cerului
în curând se lasă ceaţă...

iubirea mea a început...

iubirea mea a început să
crească hrănindu-se cu aripi
smulse dintr-o pasăre uscată

de undeva
se înălța un fel 

de cântec/suspin/des

prins din gâtul cerului

geană plumbuită stoarsă-n întuneric-iubirea mea
a pornit înspre cetatea albă
să îți culeagă fructe proaspete din
copacul fericirii
cu chipuri de madone dăltuite
în sanctuarele preoteselor cernite

sunt trează în paradisul verde
orbii mai pot înlocui din timp
clipele bolnave

 

mă destăinui bătrânului
care își deapănă firul
pe lângă ochii mei alunecă
o întâmplare neîntâmplată şi
las mâna ta să-mi mângăie genunchiul 

să  traversăm de mână cerul
privindu-l de departe

linişte

linişte

...și câtă liniște am cules

din întunericul acela parțial

mi-am făcut plasă de suflete

unul ție unul mie

număram cu ochii încleștați

pe cadranul fierbinte

umbrele dansau

împrejurul nostru

ca niște tablouri

destrămate

pășeam pe colțul umbrelor

ne întindem gândurile la soare

desenându-ne în trup

florile mării

în pasul de fugară

în paginile evangheliei
îmbrăcată în piele de șarpe

apostolii reînviază
arhanghelii se desprind ușor
din vitralii
ascultăm cântări angeline
în palmele noastre sudate
vorbește tăcerea altor veacuri

oameni umbriți cu gene țesute
culeg rugăciuni pe un alt drum al crucii
nu mai urcă nimeni
în ei îmi fac un culcuș mai cald
să îmi adorm copiii
cu glas de sclavă
murmur imperceptibil
cântecul nopților până aud tropotul zilei
cu potcoave ruginite

suspin apoi plânsetul meu
ia formă de șoaptă
sub talpa cerului respir

te caut în pasul de fugară
ca pe o piesa de puzzle
care mi-ar întregi tabloul
care se conturează
în cercuri de foc

ca într-o pagină de carte

am uitat de zidul plângerii
și de metăniile tale
îngerii nu mi-au primit azi răvașul
spada mea s-a tocit
zidul îmi calcă apăsat pe spinare

surâsul tău mă întoarce pe cealaltă parte
femeile își privesc una alteia semnul
prin care li se arată câmpiile virgine
războinici cu mâinile îndoliate
și un alt soare zimțat de care s-au agățat copiii cerului
ca de un balansoar al umbrelor
râd își fac vânt se lovesc cu picioarele în coaste
se plictisesc repede
iau arcul  se încruntă încordează braţelee
țintesc adânc
sprijinind pe umeri pilonii uriași
se întristează şi
se închid în ei
ca într-o pagină de carte

pe drumul de niciunde

zidesc o cruce în nisip
din trup îmi iese umbra unui șarpe
cu ochi de rubin
ca o liană mă încolăcește
mă strânge la rându-i
zidește în mine o scară
iacab privește
urcă prin măruntaiele mele sprijinindu-și bastonul
în ochi, în creier, în gândul meu cristalizat
urcă spre altarul catedralei neamului meu
săgețile curg
curge şi apa oglindind brațele mele
crescute ca niște ramuri verzi îmbibate cu alge doar
săgețile mai luminează văzduhul
şi mă simt nedreaptă
în lupta asta corp la corp
care se naște în venele mele
nepieritoare

în vechea-mi cămașă de zale

mă preling pe sub ruine

ca o umbră sculptată

pe obrazul timpului de piatră

prind rădăcini adânci

ierburi tăioase îmi cresc sub unghii

simt vestigiile unor imperii ne

apuse

am amorțit în vechea cămașă de zale

paloșul meu e oglindă mincinoasă

mă trădează când mâna-mi împlătoșată

se ridică războinic

în chip de pasăre măreață

din care a început să curgă lichid gelatinos

ca o capcană vie

acvila non capit muscas

în trupul meu crește alt trup

cu mantie prelungă

și cerul mi-e un evantai

de curcubeie crescute-n arcul de culori

de azi

sunt werowance

adepta unui neam fără de scut

în fort m-așteaptă băștinașii

din volumul ,,Surâsul meu gothic,,

craterele nopţii

privești prin craterele nopții
vezi moartea ca pe o fecioară despletită
piaptănă copilul nenăscut
cu degetele descărnate trasează linii negre
desenând cărările vieții
îmi stropește așternutul cu sânge
de la un capăt până la celălalt într-o tăietură adâncă
împrejurul grumazului meu se ivește o formă perfectă
concentrică
pic...pic...
se scurge viața prin ochiul nopții îmi spui cu mâinile așezate în cruce peste fruntea mea treci
eu te strig pe un nume demult uitat
îți caut gura asprită de vânt
şi de toate neliniștile mele

............................................................
în zi de sabat îmi umplu obrajii cu fum
suflu în răs(timpuri) ca un animal înjunghiat vreau
să aprind iar focul unui alt prometeu
............................................................
oamenii mă fixează din dosul măștilor de ceară
prin același ochi bulbucat străbatem întunericul lăptos
care s-a scurs pe ferestre pe când nu se mai arătau zorii
îmi înfigeai degetele în urechi
așteptai ca un pândalnic tensionat
să mi se desprindă nufărul din coapsa
hrănită cu lacrima de cer

auzi?
grumazul meu a început să plângă
pic...pic...
boabe de rouă se scurg aritmic prin craterele nopții
(ah craterele astea blestemate care îmi brăzdează chipul condamnându-l despotic la veșnică uitare)

hai

să nu murim

i-am zis desprinzându-mă cu greu din

furnicarul acela cenușiu fără de aripi

hai sa încercăm măcar o dată să nu 
mai murim ca în fotografiile astea întunecate 
unde lumina nu mai răsare

din lumină te rog să te concentrezi și 
să strălucești măcar acum la apus ca un adevărat soare

am nevoie chiar și pentru o clipă de o adiere ușoară

și el m-a prins de mână și am stat așa amândoi

lumină în lumină

suflet în suflet și

am desenat plictisiți cercuri

mii și mii de cercuri

iar în fiecare trasam câte o față zâmbitoare
cu ochii inundați de mare

trecuse o vreme

mirosea țipător a noapte

fețele mele se descrețeau

fețele lui se încruntau

fotografiile tresăreau

se îngălbeneau

se îngălbeneau

fără să spună nimănui

„poezia nu se scrie din minte”zicea cărtărescu și 
am călcat toate mințile în picioare

cioburi îmi curgeau prin vene îmi alunecau în creier

„să vrei până la mie, să poți până la șase! striga şi arghezi

udându-și florile de mucegai

atunci am obosit

și-am adormit într-un colț

cu cioburi în mâini și în picioare dar
niciodată nu m-am putut ține
strâns de povestea aceasta

colţi

deschid niște ferestre
în Timp
pelerin pe deasupra
razelor înflorite
fildeșul se-înfige în umărul zilei
elefanții își caută trup
violent
ah violent
stelele încolțesc
într-o savană demult uitată
împietresc
om și trup ochi rubinii
azur presărat în venele mele
împletite cu fire de zare albastră
larvele plesnesc
degete de cleștar
încă mai fixează colți
într-un cimitir stelar

alea jacta est

o caut pe mama și palmele ei reci

din care să beau apă cristalină

apa aceea a uitării

dar mama a plecat într-o seară prin

râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors

decât pasărea cu aripile despicate

îmi numără zilele din trei în trei

s-așază în umărul meu stâng

înfige gheara adânc

să îmi culeagă de pe buze urmele de rouă

pe chipul meu se prăvălesc multe cuvinte

stârnite de o durerea ascuțită

ca o primăvară strălucindă în stropi de mătase

lângă tine a rămas doar femeia acoperită

de mantia înserării

și mă fac ghem

strâng pasărea în mine

acolo îi jumulesc penajul

mă umplu și dau pe dinafară

scuip penele de vultur

fixez obsesiv toate crucile din

cimitir poartă același nume

mestec grăbit și arunc

alea jacta est!

strigă cineva

iar am pierdut Doamne

bărbatul din coaste îmi ticăie

bătrânul chronos își strânge la piept ceasul

ca pe-un copil

lăsând doar umbra prin care

o văd pe mama în râul rece din oglindă

întinde palmele și sorb după mult timp

apa iertării.

urmează-mă!

e mâna mea de fum
(sau poate e același drum)
ce-adună șoaptele amare,
uitate neîntrebat, în clipa de vis(are).

eu iarăși mă petrec
lăsând blestemele să amorțească
în arzătorul cerc.

înspre apus se-îneacă marea tulburată,
din cioburi te refac
s-asculți povestea toată,
povestea noastră cu „a fost odată...”.

nu asculta sirenele năuce
sau vântul care suflă din răscruce.

auzi?
sunt eu, te strig și poate plâng,
sau vocea mea ascunsă în adânc.
deschide ochii! dă-mi mâinile!
sau vorbele, pe rând!

nu te-îndoi de mine ,
ai să vezi, doar numele o să-l retez,
și, poate fruntea ți-o păstrez.

privește!
icoanele de aseară
au chipuri de zăpezi,
Nu te-îndoi,
a nu știu câta oară,
doar trebuie să crezi.

prin livada nucilor veșnici

primăvara îşi subțiază gleznele
de argint astăzi
vom trece până şi
de ultimul val zic ,,astăzi,,
şi simt o sufocare albastră crescând
pieptul îmi încolăcește
în strânsuri de sărbătoare
scăldate în lumini

tu veşmânt al trudei
tu primăvară haotică sevă
copacii colorând
desculț alergând prin râuri de umbre
cu lacrimi de soare în plete
valuri de petale strecurând
prin livada nucilor veşnici
coboară-n adâncuri așterne-mi trupul
iubitul în trepte cu gene fremătătoare
când vor foșni cocori-n mătăsuri alese
cu palmele sale de doruri amare
să îmi cuprinză umerii arzând
.................................
şi eu am să-l pândesc
alunecându-mă pe stropii de sânge
ascunzându-mi în pumni nerăbdările
absența lui va luci
ca o imagine strălucitoare în
ploile de ceruri explodând

epopee într-un gând

strig- dar glasul nu m-aude
și nici gura nu mă vede,
ochiul lumii mă apune și
țărâna-mi lasă semne.

cânt- dar cântul
nu-mi vibrează,
degetele-mi scapă firul
și-ascultarea nu mi-e trează .
sap- dar groapa nu se-nalță
aud cântec din adânc
peste inimi sângerează
acel strigăt de demult.
aș săpa lumini sub gene,
aș striga de sub pământ,
dar n-am urme am doar semne
și m-ascund într-un cuvânt.

şi nu mă pot vindeca

simţământul persistă

de parcă aş avea nisipuri mişcătoare în talpă

adăpătoare de flururi

galbeni mi-s ochii

desparte-mă iarnă de vânturi şi

de ploi-usturătoare sentimente

pe deasupra memoriei mele închircite

firul de plumb nu mai pătrunde. sunt un amurg deşertat

sunt o tristeţe scursă pe un obraz de ceară

sunt o firidă crescută în creştetul palmelor tale

îngroşământ al nervurilor. zale frunzoase

verde verde pal verde strident întunecat

uitată sunt în umărul pădurilor

îndoielnica mea cămaşă

ţesută în nourii de fum mă strânge sugrumă

scârțâie şi scânteiază a jale mă şi aprinde lumină în lumină/parfum de culoare în iasomie răzvrătită

în tablouri renascentiste întorc pasul

stânjenitor şi trist mă voi amesteca prin herghelii de fluturi

să-ţi mai trăiesc o săptămână

nepământeană urmă.

înseamnă că nu e târziu

lampa tot pâlpâie

nu se stinge zarea după linia albastră

aş mai putea să îţi desprind poemele din trupul cald

voi decupa grădini edenice

fără de şarpe cu fâlcile deschise

paianjenul ne va muşca amurgul-trăind apocaliptic înserarea

o să ne cernem liniştiţi şi palizi

prin universul de cenuşă

furtună pe ape

scuturând petale de culori peste
brațele mele revărsate galopau
hergheliile de fluturi vișinii
-haideți, haideți...le șopteam stins
fără să îi ating pe sufletele dezgolite,
mai e doar o parcelă cântătoare până-n
tărâmul umbrelor de foc spărgeam în dinți
nerăbdătoare timpuri cu trupuri de gheață
și aripile noastre ușor ciobite
ușor cicatrizate dobândeau zboruri
și tot vâsleau peste o iluzorie întindere
de ape lumea iubirilor neîntrupate
se ivea într-un tablou nocturn
sfâșiind tălpile nălucilor prin mărăcini și
eu tot galopam gândul printr-o furtună de nisip
mă închirceam strângându-mi la piept
mantia de fluturi undeva departe de lume
se adunau zorii și mă trezeam ca să îți
modelez aceiași mult promiși îngeri
cu aripi de mătase și te tot îndemnam
-haide...haide...

Melancolii nocturne

Îmi va fi dor, mereu, de tine,
prietene al meu nocturn,
las ție, moștenire, cântecele mele
pe care-aș fi putut să nu le mai compun.

Și-mi va fi dor de-ntâia vară
pe care ți-aș fi dat-o-n dar,
și-mi va fi dor de tine, iară,
necunoscutule ce înoți spre mine, în aval.

Am să-i vorbesc de tine nopții,
cu gura nimănui,
și-am să mă-ntorc, atunci, la tine,
ca vorbe tremurate să-mi mai spui...

Orbitei mele îi lipsește ceasul
și se învârte-amețitor,
cătându-te, acolo, unde îți este pasul,
în apa înviată a vechiului IZVOR....

despre emilly

emilly s-a trezit cu flaconul de barbiturice în mână
ține strâns o parte a nopții alături de rochia din smoală
pare o femeie de ceară ascunsă în triluri prelungi.

mi-e frică să sorb din tăcerile ei
mâinile nu mai tremură
degetele freamătă în palme
ochii mei se cuibăresc
pe fața alungită primăvara decupează fluturi.

e umezeală şi inima mea
încă pulsează
înfig acul în sângele lui emilly
inima se împietrește de aici începe totul îmi zic:
păpuşile dansează; creierul norilor trosneşte;
e semn că boala se agravează; doar
cerul îmi mai cunoaște secretul
şi sufletul -pasăre rubinie- neliniștit,
în miile de nume ne tot striga...