trebuie sa citesc

• Isaiah BERLIN, „Ariciul și vulpea“
• Karl POPPER, una dintre conferințele sale despre „falsificabilitate“
• Karl POPPER, „Împotriva cuvintelor pretențioase“
• Carl SAGAN, „Povara scepticismului“
• Michael SHERMER, „Cum o ia razna gândirea“

un fel de linişte-poem nou :)

un fel de linişte

sunt aproape frumoasă
nu am mai scris
de ceva vreme
nori cu gurile de foc
ard împrejurul coastelor mele
nu aş putea să mă înțeleg
nici cu mâinile spinoase
şi îmi strâng haina la piept
până se preface în scut
vorbele astea din trup
nu mai vor să iasă
îmi dau restart
ochii mi se umplu
de cer de fibre apoase
îţi mai amintesc despre
efigia romană
omule mai
aştepţi tu
poveştile stridente cu
a fost odată o
libertate
-un fel de linişte-
dezumanizată

stamPE

nu vine
spun
trecător
peste o umbră
Mi-am scuturat mâna
ca o pasăre umedă
ea poartă numele poporului meu
care
a primit steaua
cu vuietări de mers
și gustul sângelui
se simte
sub forma a trei picaturi pietrificate

stamps

comes not
I say
passer
over a shadow
I shake my hand so
like a wet bird
she bears the name of my people
wich
received the star
with howls of wolve
and the taste of blood
it feels
in the form of three drops petrified

prea sus

aud cerul
cum se frânge
ies din fuga
întunericului
mâna mea se întinde
ca o dâră de sânge
deasupra lumii
se scurge pământul flămând
pasărea hrănește puiul
zidit
în mine
aud un plânset
câmpia se frânge
la marginea trupului
floarea crescută în
umerii mei șubrezi
se înalță mult
prea sus.

I lost my land

in my ancestral land

larks sing

in

whispers

they spin the air

complementing

the name

like an

body

mi-am pierdut țara

în țara mea de rudenie

ciocârliile cântă

în

șopot

țes aerul

completând

numele

ca un

corp

drumul te imploră

ireal. cade lumina.
în geana întredeschisă a vântului
corpuri de aer se înnobilează.
e o tăcere de început.
ziua închide pleoapa.
peste obraz
se înfășoară lacul.

gândurile se adună
în urma pașilor tăi
cât mai departe.

miros de viaţă

Trecutul o privea fățiș, cu o tristețe scrijelită pe obraji...în timp ce viitorul i se arăta prea tânăr, naiv, cu obraz revoltător de proaspăt. El îi cerea să își păstreze promisiunea făcută în monezi prea mici, subdiviziuni ale hazardului...

Prezentul îi deschidea buzele și o forța să guste din cupa amară a puterii...Putere care te îndeamnă să pierzi cu pumnii strânși și cu ochii larg deschiși tot ceea ce nu mai poți stăpâni.

Să arunci frumosul ca pe un măr găunos și să muști cu sete poame necunoscute, strivite în tălpi bătătorite și uscate...

Frica se cuibărea sub colțul pernei mototolite și îi șoptea ca pe un blestem al sorții:

-Doamne, fă se facă iară lumină...

https://youtu.be/QObRN2lT0Pg

Ploaia cea de altăDată

ploaia cea de altădată

• 
  

Plouă azi ca niciodată,
Ploaie verde și curată,
Trupul ei își pierde tâmpla,
Când privirea ta s-arată..

Strigi să-ți mângâie privirea,
Un copil plânge-n neștire,
Ochiul ți se oglindește
în albastra lui privire...

Tâmpla albă ca de var ,
Se desprinde din lumină,
Moartă ți-e iubita , iar
și-aștepți viața să-i revină.

Să coboare peste dânsa
seva venelor curate,
Treacă viața ta-n ființa-i
Prin ființa ei sculptată.

Plouă azi ca niciodată,
Plouă în grădina verde,
Apa lumii -i luminată,
și iubirea nu se pierde.

Tu, cu spaimă-i mângâi tâmpla,
Picură din cer lumină,
Iar iubita cea de aseară,
Îngenunche, în grădină.

Plouă-încet și nu s-aude,
Dar nici valul nu s-arată,
Plouă peste trupul vostru,
Ploaia cea de altădată....

La masa Tăcerii

Un sunet de șarpe
Ne-adoarme simțirea,
Un susur de șoapte
Trezește pieirea.
E umbra ce-îndeasă
Noiane de fum,
E ora tăcerii
Pierdută pe drum...

E casa uitată
Sub umbra de nuc,
Sunt umbrele pale
Ce altele-aduc...
La masa tăcerii,
În Noaptea-Învierii,
Învie și valul,
Căci moartă e marea
Şi mort e pescarul...
Pe zarea albastră
Presar busuioc
Şi-l ud în tăcere
Cu apă de foc...
-Iubite!
Îți curge în vene
Un sânge de aur...
Tezeu se mai luptă,
Cu alt minotaur...
Ariadne, cu zâmbet aprins,
Destramă iar ghemul
Cu firul neîntins,
Cin care și astăzi,
Păianjenul țese
Voaletă de soare
Pe fața întristată
A două mirese...
Și lumea se stinge
În straturi de stele,
Și visul se leagă
De mâinile mele...

În grădina mea

În grădina mea de vise,
S-a oprit sfios o stea,
Și cu mâna-i de caise
Gândul meu îl cerceta.

Și strângea ca la paradă,
Flori de gând și flori de vise,
Le-împrăștia în stradă,
Pentru cei cu inimi ninse.

-Dragă Stea, când poți, tu, oare,
Peste sufletu-mi de dor,
Să mă ningi ca altă dată,
Cu troiene de fior?

Să-mi aduci o iarnă dalbă,
Cu zăpadă argintie,
Să-mi cobori un înger palid,
În cămașa-i aurie?

Diadema lui de ceruri,
Peste mine să o scuturi,
Noaptea-n vis
și noaptea-n gânduri,
Am s-alerg
s-aduc săruturi...

Taci!

Taci!


Învață sufletul să nu vorbească
Șoptește inimii ca pe o taină:
-Tăcerea e firească...

N-aprinde candela ciobită,
Cu pâlpâire omenească,
Așează-ți tu pe frunte spinii
și lasă pielea să ți-o ciuruiască...

Taci!
Învață buzele să încremenească,
s-adoarmă, locuind târziul,
să nu se mai trezească...

Nu mai toci, de formă doar, cuvântul.
Tu ești pierduta floare
Ce n-ai știut 'păstra nici umbra
Care odihnea mormântul.

În vorba ta se stinge îngerul pe gură,
Şi-n aura-i albastră, coboară,
Încolțit de sete, furul, și ţi-o fură.

Taci!
Tu ești pierduta făr`de buze încarnate
Şi doar suspinu`-ți scoate
De sub piele cuvinte-șoapte,
Care se pierd hai-hui în noapte
Ş`-apoi se-aprind ca niște torțe luminate...

Zbor spre Absolut

Zbor spre absolut

• 
  
• 
  

Îţi fac semn cu mâna dreaptă,
Tu doar ochii să-ţi îndrepţi,
Să-ţi arăt în vârf de ramuri,
poama noastră,
poama coaptă,
a iubirii împlinite,
ca un fruct demult uitat,
în copacul vieţii noastre,
răsărit din rădăcina
gândului senin, curat.

Mâna mea îţi prinde mâna
şi păşim pe-aceleaşi pajişti,
Tu, cu pas mai apăsat,
Întrebându-mă, pe cale:
-Cum? Când oare? În ce viaţă,
noi credeam că ne-a lăsat,
singuri, rătăcind în zare?
Eu, cu apa vieții tale,
Tu, cu râul vieţii mele?

Şi de ce iubirea noastră
zboară. zboară printre stele?

Dar ea, liniștit, se scaldă,
răcorindu-se aieve
când în apa cea din mine,
când în marea cea adâncă,
ce pluteşte-n gând la tine.

Şi eram doar eu în mare,
cea albastră, marea ta...
Însă apa cea din mine
şi pe tine te scălda.

Tu erai în gând la mine,
Eu, ca norul cel sihastru,
o cunună de luceferi,
străjuiam şi viaţa ta.

Măiastră Pasăre Albastră

Măiastră pasăre albastră

Și niciodată să nu-l uiți,
să te strecori la el în gânduri,
iar când va crede că-l săruți,
să-i sufli vraja ta de scânduri.

Să-l prinzi cu fire de oțel,
de subsuori.
Și să-l privești de sub penel,
de multe ori,

Privirea ta să-i dea fiori.

&&&

Măiestră pasăre albastră
cu chip de menestrel,
Hai, lasă-i sufletul afară,
De ce îl ții cu fire de oțel
Legat de tine-n fiecare seară?

&&&

Dar ție nici nu-ți pasă.

(E suflet, oare? Sau ești...tu?)

Și-atunci, te-întrebi nedumerit:

-De ce-ar mai vrea să iasă,
Dacă-într-o zi s-a prins în plasă?

Simbioze sacre

Urc o treaptă, înc'-o treaptă,
ziua, ce-o aștept de veacuri,
îmi presară flori de nalbă.
peste piept, peste mormânt.
Simt bucățile din trupu-mi
cum se înalță, rând pe rând,
se așază peste tine.
Noaptea ce-o aștept, revine...

Lacrima din ochii tăi
se revarsă peste lume
Și aștept doar trupu-ți cruce,
În Edenul pregătit, să-l pot duce.

Apoi, viii să se-închine
trupurilor aplecate,
care-acum mai stau legate,
mâna dreaptă de cea stângă,
lacrima să nu mai plângă,
să se curățe prin rouă,
gânduri, ce se împreună.
astăzi, două.

Trupul nostru,
refăcut acum, de mine
îl trimit, în dar
ca jertfă pentru tine,
Ca pe un duh necunoscut
ce alăturea ne ține:
eu, cu umbra ta zburând,
tu, cu mine.

Și-om trăi nedespărțiți,
până cerul ne mai ține:
tu, ascuns la mine-n gând,
eu, ascunsă-n gând la tine.

te caut zilnic

Spre-întinderea pădurii,
se-îndreaptă pașii lumii,
pași în doi.

O zână le înseamnă zilele,
pe-o frunză arsă,
Și pune tainic semne,
se le împartă
aceluiași-napoi.

În urma mea veneai și tu,
cu șapte zile de lăsat,
Aveam doar trei,
dar zâna pe-ale tale
mi le-a înapoiat.

De-atunci, te caut zilnic,
să îți dau zilele furate.
(nu te găsesc, și caut,
iar te caut,
în altă parte)

Sau poate doar destinul
ne caută pe noi,
o filă ruptă-n două,
imagini din aceeași carte.

Poveşti

O, povești, povești...

Ţesute-n pulbere de stele,
şi oglindite-n sfera cea albastră...
Mă întreb şi-acum, la ceas târziu,
Cine-o mai spune, fremătând,
povestea noastră?

Și cine timp o mai avea,
să o asculte?
când tu, plecat pe calea ta,
robit de gânduri multe,
n-ai să asculți nici tu de ea
căci ALTA îți va scrie-atunci,
POVESTEA EI pe frunte...

Dar eu am să rămân
,,La marginea tăcerii,, îngenunchiată,
gândind că aș putea să te mai chem,
la ceas târziu, încă o dată,
să te poftesc în tainicu-mi CUVÂNT,
să-ți spun povestea toată...

Şi dacă firul gândului întâmplător,
spre mine ți se mai îndreaptă,
aș vrea să-ne-avântăm în zbor-ușor,
având ca aripă și dor doar mâna dreaptă

În mine

Se zbat 10 vieți

într-un vibrato crescendo

sfărâmându-mi oasele nefolositoare,

aidoma a 10 păsări străvechi, înhumate,

care-și cer dreptul la existență

înlăuntru casei sufletului meu.

Trupul,

Materie neprielnică, închisoare a spiritului mut,

Se lasă purtat de înzecitul zbor interior

Înșirat asemeni metăniilor sfinte,

șlefuite de aripa pleoapelor tale aprinse:

viața ei de ieri(pasăre a văzduhului)...

viața ei de azi(pasăre a lutului ne ars)...

viața ei de mâine...poimâine (pasăre albastră trecută prin cercuri de foc)...

Viața mea adevărată, înfricată

Se ascunde îndărătul numerelor fatidice

Rugându-te șovăitoare

Să o trăiești măcar până

înaripatele își mistuie amețitorul zbor

și zbuciumata zbatere

de dinăuntru oaselor mele.

Eu...Tu...

Prezențe ireale ale aceluiași zeu inter static.

Lumea mea...se topește în lumina trupului tău.

Lumina ta... se trezește în adâncul ființei mele.

***

Învârt cheia amintirilor...

Balerina își continua neîntreruptul dans

Pe ritmul dezacordat

al muzicii tale

șoptindu-ți cât ești de fericit...

Lumânarea se reaprinde în cele mai umbrite colțuri

pe care încerc să le rotunjesc pâlpâind

spre Veşnicie

EU sunt păpușa folosită,
Dorită-n gând de fiecare dată,
Am cap de porțelan,
Și trup umplut cu vată.
Mi-e inima de piatră,
Și focul nu mă mai învie
NICIODATĂ.

Dar trupul tău, iubite,
Îmi ține calea la hotare,
NU CREZI CĂ AM MURIT................................
Și-aștepți, ca magul,fără încetare.

În capul meu de porțelan,
DE simplă și uzată jucărie,
S-arată chipul tău magician,
Cu nimb de haină vie.

În ochiul tău nepământean,
O pasăre, ca-n colivie, ți se zbate.
Aș vrea, în palme, să o am,
să-i smulg penajul, de se poate.

Să-mi fac din EL o luntre azurie,
Și când nu mă mai vrei
să trec cu pas ușor
spre Veșnicie.

 

aud ades

Aud , ades, un cântec ce nu piere,
Parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă netăcere,
Ca zdruncinarea unui munte
Se lasă peste mine...

Iar când ajunge, risipit,
ecoul lui la jumătate,
Mi-apropii mâinile de piept
și-l simt acolo cum se zbate

Și așa gândeam pe când urcam cărarea:
,,Ce tristă e cetatea dintre munți,
Când singură-mi încep peregrinarea,
Și între ziduri i-te-ascunzi,
Făr' a încerca să-mi limpezești cântarea...

Atunci, mă-ntorc acasă, și în drumul meu,
Adulmec îndelung mireasma rară
A gurii tale ce n-a încetat nicicând
să-mi strige numele, seară de seară...

DEStăinuire

Eu scriu...așa cum simt,
Cu-o mână-înfiptă-n „suflet”,
să nu mint...

 https://youtu.be/1Y72awAt4Ls?t=215

Străină-i casa fără mine

poezie din volumul de debut ,,Lumea din oglindă,,

Străină-i casa fără mine,
Iar satu-mi plânge-n pumni amarul,
Sporadic, ploaia vrea să mă aline,
M-așteaptă iazul,
Să îmi torn în el paharul.

O, gânduri zbuciumate,
adormite-n amintire,
În mine plânge-o lumânare,
Ce nu-și mai poate veni-n fire,
Și lacrimile-i arzătoare
izbesc, pornind spre cimitire.

Doar morții îi mai simt căldura-rugă,
Și scot o mână  în afară,
lăsând pierdute suflete să fugă,
Să se îmbrace-n noaptea ancestrală.

Simt inima ce mi se umple
Și-mi cântă-n coardă o baladă,
E doar un suflet ce vroia să se alinte
Și-a început din inimă să-mi roadă.

Hai, lasă-mi inima în pace!
Mai sunt atâtea suflete pribege,
Ce-ar vrea secunda de iubire
cu a ta poveste să o lege.
...........................................................
Se face iară dimineața,
și sufletele pustiite,
Se adună toate laolaltă,
Pe lângă lacrima fierbinte.

Tu, Doamne

Când m-ai plămădit,

din lut sfințit,

Mi-ai dat și ura şi iubirea,

Mi-ai pus în mână harpa,

să Îți cânt,

s-arunc, în temniță, pieirea...

Și-n mine se clădesc, azi,

albe temple,

Ce n-aș mai vrea

să fie profanate,

Doar oameni simpli

pașii să-și îndrepte,

Să-închine, iară,  ruga lor

la Dumnezeu

Spre-a nu fi sfărâmate.

Vin îngerii

și-îngenunche-n

gândul meu,

Îmi cântă-n taină-o alăută ,

E noaptea albă-n care

Se coboară lin,

Slăvind,  pe Dumnezeu.

Și simt cum, an de an, 

renaști în mine,

Chiar dacă eu 

mă-îndepărtez, mereu.

Iubirea Ta, alăturea mă ține

Şi dăltuiește-n trupul meu.

Rugăciune

Doamne, dă-Mi a ta putere,
Lui să-i pot reface chipul,
Ce l-am spart în bucățele
Și să pot întoarce timpul...

Fața mea să-i șteargă fața
Cu un bob curat de rouă,
Gura mea să-i sufle viața,
Să-i leg rănile-amândouă.

Să-i strecor prin vorbe trupul
Ce se plimbă prin văzduh,
Și să simtă peste dânsul
Pâlpâirea mea de duh...