luni, 24 februarie 2014

Ghicitul în bobi

Seara ne strângeam cu toţii în casă, împrejurul lămpii pâlpâitoare, ca nişte fluturi fără de aripi.avem cu toţii reguli stricte, bine stabilite de părinţi.
Eu trebuia să şterg cu o bucată de ziar sticla de la lampă și nu de puţine ori mă tăiam la mână destul de rău. Dar eram învăţată cu asta şi nu mă plângeam nimănui.
Oricum rănile se vindecau după o zi două fără să le mai dezinfectez sau să mi le leg cu cine ştie ce cârpe care ar fi agravat şi mai mult situaţia.
Bucuria cea mare, aşteptată de noi şi de vecinii noştri, era programul de melodii preferate de la Radio Iaşi. Programul începea pe la ora 19:00.
Cum se apropia momentul, oamenii satului se adunau, unul câte unul la noi acasă.
Începusem să îi cunosc după modul în care îşi târau paşii. şi încercam să ghicim pe fiecare:
-Acuma vine ţaţa Ileana Mănguşoaia, ziceam, când auzeam paşii uşor târâţi, aproape leneşi ai femeii.
-Ăsta e Gică a lu` mătuşa Ţurcăniţa...
De acum auzeam paşi nervoşi, de copil grăbit să nu piardă vreo melodie.
Gică era copilul din flori al uneia dintre fetele Ţurcăniţei.
Femeia l-a lăsat în grija bătrânei şi nu s-a mai interesa de soarta lui, fiind plecată ,,în lume,,.
Noi îl îndrăgeam pentru că era cuminte şi de ajutor la treburile de pe lângă casă.
Ni-l închipuiam cu toții ca pe un alt membru din familie, pentru că stătea mai mult cu frații mei şi lucrau împreună, ba la reparatul unui gard, ba la curățenie pe la animale sau la alte munci pe tarlaua de la CAP.
Era chiar foarte isteţ şi deosebit de talentat la muzică, dar necăjit pentru că atât cât era vara de lungă umbla cu picioarele desculț și avea tălpile tăbăcite cu spini.
Numai pe la începutul iernii mătușa Ţurcăniţa începea să îi coase opinci din piele aspră de porc.
La școală, la Galbeni, învățătoarele îl puneau să cânte muzică populară şi strângeau toți elevii într-o clasă ca să îl ascultăm.
El se simțea foarte important şi nici nu îi păsa că era singurul copil din școală fără de încălțări.
Îşi umfla pieptul voinicește şi începea:,,Cei trei brazi de la Siii-naaiiiaaa/I-a băăă-tuuut vântuuul şi ploaaa-ia/ I-a băăă-tuuut/ I-a scuturat, măi...,,.
Fiind ceva mai mică decât el, îl priveam cu admirație.
Mi-l şi închipuiam că o să devină, peste ceva timp, o mare vedetă şi o să cânte alături de ceilalți artiști pe la radio, la emisiunea ,,Preferata,,dar nu a fost să fie.
A mai revenit prin sat, după mulţi ani, după ce mătuşa Ţurcăniţa murise, uitată şi singură şi am aflat cu tristețe că băiatul talentat nu devenise vedetă, ci umbla prin țară cu o mașină încărcată cu paturi, încercând să le vândă.
Trăia, undeva, într-o zonă îndepărtată de munte.
Avea o casă plină de copii pe care încerca să şi-i hrănească. Și tot aşa...Mergea din sat în sat, fie iarnă, fie vară.
Dar cel mai cunoscut era mersul lui Stelică a lui moş Nicolae.
El avea un handicap locomotor cu care se pripășise după ce a fost afectat de meningita care a bântuit printre copii în anul în care s-a născut.
Pe atunci nu exista vaccinul antipoliomielitic.
După ce o generație întreagă s-a îmbolnăvit, se pare că statul a căutat soluții de combatere a bolii.
Aşa s-a început vaccinarea aceea cumplită cu înțeparea copiilor cu zece ace deodată.
Vaccinul acela, temut şi brutal , ne făcea să dârdâim din toate încheieturile când vedeam felcerul venind pe la case.
Țin mine că eu m-am ascuns după un morman de perne, în camera pentru oaspeți, şi tot am fost găsită şi vaccinată.
Semnul lăsat de ace semăna cu un trandafir de carne care tot creștea şi înflorea în sângele nostru, de la zi la zi.
-Acuma vine şi Stelică, ziceau ei şi se mai strângeau unii în alții, pe lavița îngustă, ca să îi facă loc şi lui.
Stelică intra bucuros și întreba de fiecare dată la fel:
-Ci făceţi? La ,,Preferata,,?
Dar nimeni nu mai se trudea să îi răspundă, și nici chiar el nu aștepta vreun răspuns. Toţi erau cu urechile ațintite la melodia care se derula plăcut din cutia aceea magică înspre pereţii nu prea înalţi ai camerei nostre.
Credeam că asta va fi viaţa mea pentru totdeauna.
Cu stăruință credeam că vom fi mereu cu toţii, îngrămădiți în cămăruța aceea scundă împărțind aceeași ,,bucurie,,.
Stelică era o prezenţă liniștitoare.
Boala îl făcea să zâmbească mereu, de parcă cineva îi schițase un zâmbet pe buze şi uitase să i-l mai şteargă.
Nu ştiam dacă e chiar bucuros tot timpul şi văzând că moş Niculae îl ceartă, zi de zi, o dată am încercat să îl jignesc şi eu.
Aveam vreo cinci sau șase ani. stăteam în livada noastră şi mă tot ascundeam după copaci. Deodată am început să strig la el cu ură copilărească:
-Hodooorooooguuu`!! Oi, hodoroguleee!!
Apoi mă ascundeam iar în iarba înaltă sperând să nu mă vadă, așa cum făceau și ceilalți copii din sat.
Calm şi cu zâmbetul pe buze m-a întrebat:
-Ai zâs ceava, Dorinică?
Văzându-l atât de cuminte, de ruşine îmi venea să intru în pământ ca un greiere prost ce mă simțeam şi de atunci nu l-am mai poreclit niciodată, ba mă băteam cu toți copiii care îl porecleau și îl vorbeau de rău.
A fost singura dată când m-am rușinat de o faptă de a mea necugetată.
el, cu puțina lui înțelepciune de copil bolnav, m-a făcut să înțeleg că oamenii nu trebuie judecați după vorbele altora, că trebuie să fii tu, în orice moment, cu multa sau cu puțina ta ,,lumină,,.
După ce oamenii mai vorbeau câte ceva despre melodii şi interpreții preferați din aceea seară se auzeau şi paşii mătuşii mele Butnăriţa, sora mai mare a mamei.ea nu venea niciodată la emisiunea cu melodiile preferate:
-Doar nu-s a lui Lupan, zicea ea. Cii? Nu mai am casî?
Aştepta şi tot aştepta să plece lumea ca să îi spună mamei de ce a venit. Dar lumea nu se încumeta să plece pentru că înțelegea prea bine de ce a venit. Atunci mătuşa nu mai răbda şi spunea păsul.
-Hai, Lenţă, să-mi dai în bobi cî iar l-am visat rău pi Stelică. Cini ştie ci o mai fi păţât, pi acolu, printri stăini, săracul...Lupăncile, ţaţa Ileana, Stelică şi toţi ceilalţi, ochi şi urechi, să vadă...ce-or spune bobii mamei...
-Da` voi n-aveţî casă, fa? Ci mai vreţî? întreba nervoasă, încercând să alunge ,,asistenţa,, nedorită. Însă nimeni nu o baga în seama şi lucrurile continuau nestingherite, așteptând ,,veştile,, de la Stelică, tocmai de pe la Constanţa. Între timp, discuţiile continuau:
-Doamne, aţ` auzît? Ci oameni cumsâcadi? cum cântî ei aşă di frumos, di ti umpli la suflit? încerca să schimbe subiectul ţaţa Ileana.
A doua zi, Nuţa lui moș Isăcel, mătura ograda cântând afon, cât o ţine gura.
Ea avea un defect de pronunţie pe care şi-l acoperea cu un ,,cîîî,, prelung înainte şi după fiecare cuvânt:,,cîîî, merliţa cââând îi bolnavă, cîîî, vine cucu ş-o întreeeaă, cîîî, vine cucu ş-o întreabă: cîîî, ce-i cu tine, soro dragă, cîîî, ce-i cu tine, soro dragăăă, cîîîî,, ...
Și din cântec dădea în plâns pentru că îşi amintea de toţi fraţii ei care erau plecaţi de acasă..
-Da` , haidi, o dată cu bobii aceia, Lență, îi mai amintea mătuşa Butnariţa, nerăbdătoare că mama nu mai termina de povestit câte ceva.
Mama tresărea speriată şi mă trimetea până la gura podului să aduc un ştiulete de porumb.
Eu îl dezghiocam cu mare grijă, ca să nu îi supăr, crezându-mă deja un fel de ghicitor al destinului oamenilor. Număram cele 41 de boabe şi i le dădeam mamei ,,să le descânte,,.
Mama închidea ochii şi o îndemna pe ţaţaia să se concentreze asupra lui Stelică.
Murmura ca în transă:..41 de fraţi, tăţi într-o cămeşă îmbracaţi, cum ştiţi a încolţi, a rodi şi lumea a hrăni aşa să ştiţi şi mie a ghici ce-i cu Stelică a ţaţaiei. Dacî o-ţi cădea în trei şi patru sî ciţi ghini veniţi, da„ dacî o-ţi căde în unu şî doi, sî nu sî aleagă ninica din voi,,.
Știam de la mama semnificația numerelor de bobi: un bob era singurătate, doi era îndoială, supărare, trei-bucurie iar patru vorbe. Apoi, îi aşeza după reguli pe care şi eu le învățasem şi îi spunea:
-Uite, ţaţaie, sî n-ai nici o grijă.. În două, trei zile îi acasă, cu vorbe şi ceva îndoială, dar să nu ai grijă...Nu ave șir di grijă câ tăt îi ghini!!
Și ţaţaia pleca bucuroasă, legându-și strâns broboada sub barbă.
Ca un făcut Stelică chiar venea de la Constanţa chemat parcă de vocea lăuntrică a mamei.
Crescută în câmp, fără de dragoste părintească, de la cei doi bătrâni care au luat-o de suflet, mama avea şi acum nişte coșmaruri cumplite:
-Aaaa!!! striga ea, încercând disperată să scape din ghearele somnului. Aaa!!! murmura trist şi apăsat, imperceptibil, luptându-se cu niște oameni negri care o urmăreau ,,să o omoare,, cu niște cuțite strălucitoare ca stelele de pe cer ,,ne spunea ea,,.
-Maaa-maaa! o zgâlțâiam uşor...Maaa-maaaa!! strigam mai tare, încercând să mi-o recuperez din burta întunecată a somnului. Ea se trezea speriată:
-Vaaaiii, draga mamei, se făcea că nişte oameni îmbrăcați în negru, cu niște cuţite mari în mână, mă tot fugăreau şi erau gata-gata să mă prindă...Da` bine că m-ai trezit tu, altfel cine ştie ce-mi făceau...
-Ai visat urât, mama. doar ai visat, încercam să o liniștesc. Lasă! Culcă-te! Dormi! Mai e mult până la ziuă...
Mama m-a ascultat şi-a...adormit, și-a adormit...

Niciun comentariu:

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă însetată a obosit inima nu i se mai deschide i se zărește numai ceasul şi eu stau în genunchi așteptând să ...