vineri, 21 februarie 2014

cu Timpul @ la taifas

cred că aveam vreo 7 sau 8 ani. era iarnă. mama mă trimisese la dugheana lui Firman ca să cumpăr câte ceva pentru casă.
,,am venit după gaz,, îi spuneam cu sfială femeii de după tejghea care era mereu preocupată să umple pahare cu băutură unor oameni pe care îi regăseam acolo de fiecare dată. păreau ţesuţi din fire de fum, abandonaţi fără de voie în dugheana scundă şi întunecoasă. uneori, câte unul părea să se dezmorţeasacă din împietrire şi întreba ca de foarte departe:
-dar asta a cui îi?
genunchii îmi tremurau vizibil, însă altul îi acoperea vorba:
- a lui bădia Nică, de peste iaz...
-aaaa, se mira ,,umbra,, răsucindu-mă pe toate ,,feţele,,.
,,oameni ai umbrelor,, gândeam şi eu, privindu-i cu groază, dintr-o parte, pentru că miroseau ţipător şi niciodată nu îmi răspundeau la  ,,bună ziua,,.
,,nu e ceva curat cu dânșii,, îmi făceam socotelile în minte, înspăimântându-mă treptat, ca la  o neauzită comandă, simţindu-mă ameninţată, aşa cum mă simţeam la filmele acelea înfricoşătoare pe care le vedeam ,,la conac,,.
femeia se ridica greoi de la tejghea. își scotea ,,musafirii,, afară, pentru o vreme. încuia cu un scârțâit strident ușile dughenei și mergea în curtea din spate unde avea cisternele acelea înfricoșătoare, ruginite, gigantice, pline, ochi cu lichid maroniu și puturos.
urca, așa, mărunțică, voinicește pe o scară foarte înaltă până când ajungea călare pe ditamai,, butoiul ,,uriaș.
stăteam cu sufletul la gură ca nu cumva să alunece și să cadă cu totul în burta bombată a cisternei. cu aceeași agilitate de felină cobora și îmi punea în mână sticla de pe care încă șiroia lichidul lipicios cu miros țipător.
,, mai vrei ceva?,, mă întreba ea, încercând să își mai vândă câte ceva din marfă.
,,aș mai vrea și niște biscuiți,, îngânam abia auzit și îi puneam în palmă, cu părere de rău, bănuțul de metal primit de la tata.
îmi amintesc și acum foarte clar mirosul de țuică îmbibat cu aroma biscuiților obișnuiți. știu că Firmănoaia ne dădea repede gazul în sticlele noastre verzui. noi le apăsam cu greu dopul din plută ca să nu le vărsăm pe drum, apoi așteptam nerăbdători să ne dea biscuiții binecunoscuți, simpli, groși, tari ca piatra, dar pe care îi cumpărau toți copiii pentru că erau cei mai ieftini.
precupeața nici nu se mai sinchisea să își mai șteargă mâinile.
cu miros pregnant de gaz îmi îndesa grăbită cei patru biscuiți într-o bucată de hârtie groasă de culoare albastră, privindu-mă cu severitate pe sub sprâncenele arcuite.
eram cât se poate de bucuroasă.
alergam pe imaș țopăind și cântam cât mă ținea gura cântecelele învățate la școală.
mi se părea că toată lumea e a mea: ,, Fa-mi-lia-noa-str-i mu-zi-ca-la/noi suuun-tem -muuu-zi-canți-de-soi/cân-tăm-din-zori-și-pâââ-năn-sea-ră/caaaa-niș-te-doa-ge-de-bu-toi/căci...și aici mă pufnea râsul pentru că nu mi-l puteam imagina pe tata cântând alăturea de noi, la trombon.
tăceam brusc. mestecam fără plăcere biscuiții Firmănoaiei. nici măcar nu bănuiam că ar mai exista pe undeva, prin alte ,,lumi,, și altfel de biscuiți, altfel de copii,mult mai spicuiți, mai aranjați, mai bine hrăniți, mai bine îmbrăcați decât noi.
pentru mine, copil al locurilor acelor de departe, Acolo se termina ,,lumea,, și astea erau ,,adevăratele bunătăți ale lumii,,.
simțeam mirosul gazului până în fundul gâtului. lăcrimam și tot mestecam, dar fără plăcere, biscuitele uscat cu gust de iască, bucuroasă fiind că am mâncat ceva ,,dulce,,.

Niciun comentariu:

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă însetată a obosit inima nu i se mai deschide i se zărește numai ceasul şi eu stau în genunchi așteptând să ...