wandering

they gave me a baby
from the train
I did not know him
"It's yours," they said
and
since then
I walk every day
ftom to  stop him crying
the train is swinging us
and he sings for me
with a disappointed harp
my baby
never fall asleep
he stuck to a blue bench
He balances his hands
besides my inert body
looks at me
do not listen to me
but I know them
habits
whine
I get it in my arms
and we run
over the days
on an illusory field
terribly sad
occasionally
the black rose
flourish
and showing us candor and thorns

ochi cu spatele curbat

chipuri de fum cu buze învinețite
se apropie de scoarța uscată a pământului
de pe umerii zorilor
înalță gândurile cenușii
în forme ascuțite în palmele mele 
simt urmele sufletului tău calde şi sidefate
cu puternice amprente de ierburi amare
îmi caută nemurirea

rătăcită sub o geană de naiadă
caută un ochi cu spatele curbat al păsării
care strigă veșnicia pe nume
şi ascunde jertfa în templu
în mirosul de carne
aprinde iar focul deznădejdii
porţile masive rămân închise
drumul a intrat în rutină
pe o cale a păcii
cuprinsă de mărăcinii vremurilor.

Templul Luminii

În Templul Luminii nu era frig
femeia își ascundea ochii încercănați
sub voaleta cenușie trăia un deja vu cutremurător
pe insula frământărilor sunete metalice tăiau zarea
de dincolo în pasul sfârșitului de veac
se apropia fantomatic închipuit în pasăre
copilul cu șoapta valului pe buze.
ca într-un ritual străvechi i-a ridicat voalul cernit
a privit în ea ca într-un mormânt cerul s-a deschis
și alunecau în primăveri tomnatice
somnul le spăla fața cu lacrimi împrumutate
doar țipetele triste ale pescăruși fugari
au declanșat în ea potopul
și-a coborât în trup treaptă cu treaptă
ca într-o catedrală scufundată
ieși după o vreme cu flori de gheață
înflorite pe sub tâmple.
gândea că a crescut și
că acum l-ar recunoaște
după veșmintele de șoim striga
striga când deodată a răpus-o setea
dar a băut lumină pășind solemnă peste ape
cu ochii larg deschiși cu genele întredeschise
a înserare.
.......................................................................
pescarii doar pe ei îi mai aude
cum își întind cu nepăsare mrejele
aude și dangătul de clopot
ba vede chiar şi templu scufundat
în marea
de oameni
de gânduri
de amintiri...

Transilvania

în venele mele curge sângele
strămoşilor mei ca un râu înspumat
pădurile se întind peste trupul ţării
vino să mă vezi călătorule
Dracula este un personaj
care merită vizita unor poeţi
de la capătul lumii
lumea mea se numeşte
România

My blood flows in my veins
my ancestors like a foggy river
the forests lie upon the body of the land
Come see me the traveler
Dracula is a character
which deserves to be visited by poets
from the end of the world
my world is calledRomania

chemări de suflet

fluturi metalici îmi împletesc diademele stelare
în mijlocul eternului sulițe se frâng în
zornăit de alămuri îmi încorsetează pleoapa
cu zbateri mute înalță imnuri suave
înspre inima mea de cedru
reclădită bucată cu bucată
din fiorile de plumb auzi-mă Doamne
când îngerii vor plânge nopțile astrale
cu lacrimi de ghips şi trandafirul din deget
o să-mi împietrească petală cu petală
iar cerurile vor fulgui amețitor luceferi galbeni
peste visurile trezite în chemări de suflet

(:::)

un ceas fără de limbi
îmi vorbește
între un tic şi un tac
notele fugare desenează
pe asfalt tăcerea

trecutul e doar nevoia
de a căuta
prin tine
prezentul hârcâie şi
trece cu mâinile împreunate
ca o închinare prea târzie
într-o catedrală pustie
cu îngerii zburând
din vitralii

un ceas fără de limbi
îmi pune degetul pe rană şi
viața îmbrăcată sumar
trece pe un drum cotit
râzând într-o zvârcolire
cu mâinile pe burtă
închisă înlăuntrul pleoapelor
ca un gol fără de margini

melancolii

Îmi va fi dor, mereu, de tine,
Prietene al meu nocturn,
Las moștenire cântecele mele
Pe care-aș fi putut
Să nu le mai compun.
Și-mi va fi dor de-întâia vară
Pe care ți-aș fi dat-o-n dar,
Și-mi va fi dor de tine, iară,
Necunoscutule
Ce înoți spre mine, în aval.

Am să-i vorbesc de tine nopții,
Să îi șoptesc de dor cu gura nimănui,
Şi am să mă-ntorc, atunci, la tine,
Ca vorbe neuitate să îmi spui.
Orbitei mele îi lipsește ceasul
Vibrează și se învârte-amețitor,
Cătându-te, acolo, unde-ți este pasul,
În apa înviată a vechiului IZVOR....

Ne-tăcere

Aud, ades, un cântec ce nu piere,

Parcă desprins din trupuri de cadâne,

Și-acea nespus de simplă Ne-tăcere

Ca încântarea unui ritm

Se lasă așteptată peste mine...

Iar când ajunge, risipit, ecoul Ei la jumătate,

Mi-apropii mâinile de piept și-o simt

Ca pe-un fulger cum străbate,

(Și cum îmi răsfoiește fila de jurnal

pe fiecare parte).

Chiar tu-mi țineai în palme zilele fierbinți,

Mă întrebai dacă vreun gând tresare,

Îți arătam cu sufletul urcat în pași cuminți,

Un suflet ce-și usca iluzia de trup în soare.

Și așa gândeam: Ce tristă e cetatea dintre munți,

Când singură-mi încep peregrinarea,

Și între ziduri i-te-ascunzi, făr` a-încerca

Să-mi limpezești, înspre abis, cărarea.

De atunci, mă-ntorc acasă și în drumul meu,

Adulmec, îndelung, mireasma rară

A gurii tale ce n-a încetat, mereu,

să-mi strige numele, seară de seară...

rătăcitor

mi-au dat un copil
din tren
nu-l cunoșteam
,,e al tău,, mi-au zis
şi nu am mai avut ce face
de atunci mă plimbă zilnic
să nu mai plâng
trenul ne leagănă
şi el îmi cântă îmi tot cântă
cu glas de harfă dezacordată
copilul meu nu adoarme niciodată
s-a lipit de o banchetă albastră
îşi balansează mâinile
pe lângă trupul meu inert
mă privește
nu mă ascultă
dar eu îi ştiu  apucăturile
scâncesc îl iau în brațe
şi alergăm de-a lungul zilelor
pe un câmp iluzoriu
teribil de trist
din când în când
scot capete înfiorate trandafirii
arătându-ne candoarea şi spinii

iluminare

silită de vremurile seci
interzisă ramurilor mici
acoperită-n mantii de uitare
cu gândul răscolind tăceri
pe acolo îmi tremură iarna
răsădindu-mi  toate zăpezile
primează când glasul mă străbate
-gând peste gând- și totuși -eu-
neînduplecată încă
în așternuturi sfârtecate
voi sta mereu dezlegând
mâini și picioare

doi dinţi din faţă

treceam printre linii ascuțite în semne literare

treceam peste un pământ de fluturi congelați

tropăiam cerându-mi drepturile

până când le vom recunoaște chiar unora

mersul de pitici în paşi de vals

cu buzele lor țuguiate

sorbind din aburii infatuării

nopțile mele vor fi mult mai albe

iar ploaia o să îmi răstoarne

șuvoaiele în valuri şi o să încerc

la comanda minții să scriu aceleași

poeme tunse de ochii șarpelui,

pentru că metafora mea nu mai îngrașă păduchii

rămas aproape singur voi zice cu aroganța

crescută în pâine: acest secol nu mai există

există doar poarta  ruginită pentru

o lume mai bună o lume în care poate

să încapă şi poetul ascutându-și pana

la ușa poeziei

totuși dincolo parcă

era loc de mai mult

dar nu mai am

nimic

de retuşat

de reproșat

sistemului acesta mut

acestui veac numit-Îndeajuns

nu îi mai datorez nimic doar

calc peste cioburi şi nostalgii

trec peste aceleași linii şi semne

îmi ascut verbul ca pe un creion uitat

găsit întâmplător într-un sertar al lumii mult

prea-prăfuite de șansa

la o viață mai bună

prea-lăuntrică

simt cum mâna mi se întinde

peste timp luându-mi locul

de acum

locul meu

încape într-o virgulă

într-un singur punct

m-aş ascunde Doamne

(poate acolo ar fi

aToateStăpânitorul meu)

păsări sătule

vor exploda

în ceruri

mă voi şi ascunde

sub pojghița serii

.................................

și ning peste lacrimi

și ning în cascadele adânci

apăsat și sumbru ning

în și din oglindă

stele și petale reci

sub care

m-aş tot ascunde

Doamne roab/roabă a

paşilor Tăi umbroși.

tânguiri tardive

miros a tăcere înghețată
mă simt chiar urma ei fugară
fandez lumina şi
curbez linia mării
o desenez
cu degetele înmuiate
în râul uitării înot
îmi smulg albatrosul din umăr,
aș vrea să încerc zborul
sihastru pentru ultima oară
de ce nu m-ar crede oamenii pasăre
în clocot?
de ce n-aș fi eu pana lor ușoară
sau frunza uitată pe cărări?
bat cu gheara vlăguită în apa înserării
și vreau la temeliile lumii să mă plâng.

Poarta Iubirii

din umbra mea s-a desprins

în zbor hodorogit o cucuvea

cu aripa zdrobită de talpa cerului

a curs pe lângă ochiul meu stâng

și s-a oprit pe umărul jumătății

din cealaltă parte au lunecat

ținându-se de aripi, rostogolindu-se

ca să mai scalde veșnicia

în râuri de lapte

harul celorlalți

s-a abătut

deodată

asupra

zborului

promis

și după

s-a închis

poarta iubirii

o altă formă de viaţă

nu
ştiu de când stau
cu genunchii aplecați
la margine de timp pe
culmile tăcerii învălurită în aburii calzi
trandafirii fantomatice împletituri baroce
îmi însemnau zidul pietros cu urmele unei alte vieți
divergente care se (re)crea continuu ca un asalt în forţă
pe un câmp minat al soldățeilor de plumb captivi în sforile însângerate ale păpușilor de ceară
şi pătrundeam anevoie în apa densă a tabloului medieval înrămând culorile şi visul quadridimensional
mi se părea că ţi-am pătruns fără de voie în carne mă plimbam ca pe un imens bulevard iluminat cu felinare alb/albastre
râdeam cu faţa pe jumătate pictată de picioarele fluturilor imenşi
un labirint nuanțat voia să mă (re)cheme pe calea bunilor/în apa mortului adormit/ pe valul oglinzii vieneze/ închisoare de fapte / dar lutul moale vâscos îmi suprima surâsul şi trupul

esti specială şoşoteau ciorile mărunte pândindu-mi urmele sticloase cu vârful aripilor rezemate de marginea lumii
pare-se că şi vedeam capătul culoarului interzis
coboram trepte inegale în suișuri şi coborâșuri lente
aproape mă pierdeam în imensitatea simțirilor tale
dealuri cu fum
dealuri cu fum
dealuri sinistre cu capete umflate
amintindu-mi cum îmi deschideai uşi
când ne plictiseam de oameni şi
alergam de-a lungul luminii fără de țintă
ochiul mă înțepa ca un ac de seringă folosită
infectându-mi gândurile şi bănuiam cum port singurătățile pe umăr
bolnava de singurătate strigau rătăcitorii prin vise
şi-mi întorceau coastele pe dos paralizându-mi trupul
trupul meu ostatic dincolo de malul de cristal
privirile tale jalnice îmi mângâiau tăcerile cu dosul palmelor crestate
şi auzeam clar urletul de sirenă înjunghiată
cum îţi perfora pieile solzoase
oferindu-ţi o altă formă
DE VIAŢĂ

o iau de la capăt

când amestec țărâna cu fulgi de asfințit

mi se usucă straturi de cristale în palme

şi caut ceva uitat demult

ceva care mi se pare că a plecat

pe culmile nesfârșite și nu mai are cale de

întoarcere întotdeauna mă îndrept pe calea tăcerii

într-o ultimă strigare

repet mersul cu capul plecat

ca un robot dezmembrat cu

mișcările ruginite

trebuie să merg mai departe îmi zic trebuie să

scot toate cuiele astea din trunchiul lumii nu

o pot lăsa să sângereze până la sfârșit mă așez pe

lespedea de piatră și chiar mă întreb

ce e acela un sfârșit

trec pe lângă cimitir fluturându-mi mâinile ca un copil

obosit ochii mei lunecă în luncile vesele

și beau apă din pumni de poveste

un început poate fi și-un capăt de dumbravă unde se adună în miez de noapte naiadele în dansurile lor nebune aruncându-și cămășile imaculate pe aripă de vânt.

... mă obsedează ideea asta

și îmi arunc hainele rupte spre ceruri

îmi leg rănile crude şi m-așez pe iarba descântată

ochiul inima spatele oglinda le-amestec pe toate cu roua de stele

statui de-o noapte

era singurul băiat de la chimie
care știa atât de bine
a îndoi secunda
până se făcea Timp
îmi plăcea să ies
noaptea nu aveam trup
doar două părți de carne
împărțite cândva
oamenilor de rând și
el făcea din mine un copil
cu obrazul de ceară
,,să văd zicea să văd
dacă o să te mai recunoască
aceia care îți tot spuneau că
ești vulgară și îți întorceau coastele
înspre ei ca pe un drum prăfuit
pe care își duceau sacii în spinare
mai știi tu mai știi insista el,,
ce?
nu-mi răspundea niciodată
doar lăsa liniștea
să își desfacă aripile negre peste noi și
rămâneam tăcuți ca niște statui de-o noapte

ma.ternă

degetele tale mamă
neatinse strângând la piept
uitarea mea
degetele tale de granit
înțepenite în somnul hipnotic
mă urmăresc în zare
să-mi frângă tăcerile
în arc de curcubeu
îți calc pe urme
eu-fetița de metal
scârțâind căderilor deșarte
peregrinând cărările
spre nori
apun între cuvinte
(ce poate fi mai personal?)

într-un cerc sângeriu

judecata e o altă linie
trasată apăsat
peste toate liniile vieţii
de sub care se întind la soare
greieri agasați de ape şi
eu îmi desenez în jurul ochiului
un cerc sângeriu îngroșat de umbre
de aici pleacă întotdeauna Lumina zic
dar îmi închipui că mama
încă mai iese în faţa porţii
strângându-și în trup toate tristețile
ridică uşor stâlpul căzut
e mult de când a plecat
regina nopţii a murit
caii nu îşi mai găsesc locul
în şură s-a adăpostit un stol de lilieci
iar eu încerc din răsputeri
să nu mă risipesc
să mai rămân aici
puţin câte puţin cât
să le curăţ umbra nucului bătrân
să le astup geamurile sparte
să îşi mai aducă aminte oamenii
cum ne iubea pe fiecare
în felul lui singurătatea asta
chioară târâtă de câini scheletici
până la marginile satului

Sentinţe

mă împiedic în propriul nume

ce simplu și drept

îmi tremură genunchiul

îngrozit înghit gazul metan

și fac implozie de fluturi

oricine caută un cuvânt

retrăiește în mine

strigă-mă și-mi vei găsi

condamnarea

în palma unui înger

inima vibrând

ne potrivim atât de bine ceasurile
încât aud ecoul inimii mele vibrând
înlăuntrul luminii
într-un crescendo moderat:
-tic- tac- tic- tac-TAC
vecinul de la 4 fumează nepăsător
trăgând din zilele bolnave 
din când în când
pe deasupra capului
poposește sabia lui Damocles
şi mai era atât de puțin îmi zic
o oră în plus e totuși
un timp binecuvântat
în care ai putea să faci
piruete cu această primăvară
fără de miresme ascunse
îmbătate de inimi usturătoare
uniformizate după umbra aceluiași trap
intimidaţí de culoarea 
prea roşie a sângelui
ne deplasăm în flanc
lipsiți de copilăreasca bună
-cuviință
pe dunga cerului
plutitoare

prea(lăuntrică

simt cum mâna mi se întinde
peste timp luându-mi locul
de acum
locul meu
încape într-o virgulă
într-un singur punct
m-aş și ascunde Doamne
poate acolo ar fi
aToateStăpânitorul meu

(jind/jinduiesc/ jiduind)
îmi va fi bine zic
păsări sătule
vor exploda
în ceruri
mă voi şi ascunde sub pojghiţa serii
.................................
și ning peste lacrimi
și ning în cascadele adânci
apăsat și sumbru ning
în și din oglindă
stele și petale reci
sub care
m-aş tot ascunde
Doamne roab/roabă a
paşilor Tăi umbroși

roua ochilor mei

iubirea mea se materializează
ca un fluid visător alunecă
acoperindu-ți gândul cu
o mantie mult prea
însetată de stele fumurii

sunt convinsă că exiști de
dincolo de veacuri şi veșnicii
că nu ești doar un vis
ținut foarte strâns între gene
iată ochii mi-au prins rădăcini
îți zic uite roua ochilor mei
o poți lua cândva
poate o să-ți și folosească

PAŞTELE CREŞTIN-O SĂRBĂTOARE ÎMPRUMUTATĂ

(Lucrarea aceasta va fi prezentată in cadrul unui  Simpozion educativ national)

Autor. Epure Dorica, profesor în învăţământul preşcolar la CNS ,,Cetate,,-Deva

            Este cunoscut faptul că românii au fost un popor păgân şi că apostolul care ne-a creştinat pe noi şi care a propovăduit evanghelia pe aceste meleaguri a fost apostolul Andrei. De aceea nu putem vorbi despre o sărbătoare a românilor, ci despre o sărbătoare împrumutată de la evrei.

            Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este una dintre cele mai importante și mai frumoase sărbători ale creștinismului. Ea are darul de a aduce familia împreună şi este încărcată de frumoase obiceiuri tradiționale pe care creștinii le respectă din vremuri îndepărtate, de când au devenit creştini.
            Totuși, sărbătoarea ne şi întristează pentru că Fiul Lui Dumnezeu, Iisus Hristos, trimis aici, pe pământ, ca să ne mântuiască de păcate, este răstignit pe cruce, alături de doi tâlhari, pe Dealul Golgotei.
            Etimologia cuvântului "paști" are la baza cuvântul ebraic "pesach" (protecție sau trecere pe lângă). Pesach a devenit o sărbătoare a poporului iudeu odată cu ieșirea din Egipt, sub conducerea lui Moise (tot de acolo vine și tradiția mielului pascal).
            De atunci, în iudaism, în fiecare an în a 15-a zi a primii luni din calendarul ebraic (Nisan) se celebrează acest eveniment: ieșirea din Egipt.
            Evenimentele legate de Învierea Domnului Iisus au fost în preajma acestei mari sărbători iudaice, iar creștinii, iudei la început, au preluat denumirea de Paști.
            Noi număram anii de la Nașterea Domnului. Deci, Domnul Iisus s-a născut în anul 1. El și-a început activitatea la 30 de ani (adică in anul 30), căci atunci, la iudeii era "majoratul".
            Activitatea Domnului a durat 3 ani si 6 luni.

            De aici, rezulta ca evenimentele Sfintelor Paști au avut loc în anul 33 .
            Lumea de atunci, cea mai mare parte din Europa, o parte și Asia și Africa era între granițele marelui Imperiu Roman, condus de Împăratul de la Roma (în vremea despre care vorbim: Tiberius. Iudeea era o provincie a imperiului roman, unde era delegat direct un guvernator roman, în aceasta perioada, Ponţiu Pilat (sau Pilat din cetatea Pontului). Capitala provinciei Iudeea era Ierusalimul.

            Asad ar, evenimentele pascale s-au desfăsurat si în anul 33, în cetatea Ierusalim și împrejurimi.
            Domnul Iisus a trimis ucenicii să meargă în Ierusalim, unde vor întâlni un om cu un ulcior cu apa. Ucenicii au urmat pe omul recomandat de Domnul Iisus, care le-a pus la dispoziție un foișor, în care au pregătit o masa.
            Joi seara, Domnul Iisus împreună cu cei 12 Apostoli a mers pentru a lua ultima cină împreună cu ei, înainte de Jertfă - Cina cea de Taina.
            În timpul Cinei:
            - Domnul Iisus a instituit Taina Sfintei Împărtășanii: A luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi, zicându-le: Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Apoi, a luat paharul l-a binecuvântat şi le-a dat ucenicilor Săi zicându-le Beti dintr-Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru muţti se varsă spre iertarea păcatelor.
            - Domnul Iisus a spus că Iuda (cel ce a întins mana cu el în blid) îl va vinde. Dar, ceilalți nu au înțeles, gândindu-se la cine știe ce vânzare, pentru ca Iuda era cel care purta punga cu bani a grupului de Apostoli. Iuda, însă, a plecat de la Cina și s-a dus la mai-marii proţilor, cărturari si farisei, pentru a-l trăda (vinde) pe Domnul Iisus. El urma să le spună un loc ferit în care să-L prindă pe Iisus şi să arate care din grup este Domnul printr-o sărutare a acestuia pe obraz.
            - Domnul Iisus a vorbit despre chinurile care urma să Le sufere
            - Domnul Iisus i-a spus lui Petru, care susținea că el nu-L va părăsi niciodată, că de trei ori se va lepadă de El înainte de a cănta cocosul.
            Așadar, Paştele nu este o sărbătoare care le-a aparținut românilor dintotdeauna, ci este o sărbătoare ,,împrumutată,, de la iudei, credința noastră fiind acum o credință iudeo-creştină, iar în vremurile de demult am fost zamolxianişti, închinându-ne zeului Zamolxis, căruia îi aduceam jertfe pe altar.
            Paştele iudaic se sărbărtorea încă de la ieşirea evreilor din Egipt, din timpul lui Moise, de aceea se înţelege că a fost sărbătorit şi de Iisus din Nazaret împreună cu cei 12 apostoli ai săi,
            Acest moment este prezentat foarte clar în evanghelia apostolului Ioan.

            Imaginea servirii Paştelui Lui Iisus împreună cu cei 12 apostoli a fost zugrăvită cu deosebită măiestrie de pictorul Leonardo Da Vinci. Pictura lui, celebră şi foarte sugestivă, reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Iisus Cristos, așa cum este descrisă ea în Evanghelia după Ioan .
            După Cina cea de Taina, Domnul Iisus, împreună cu Apostolii au ieșit în Gradina Ghetsimani (Gradina cu măslini).

            Acolo, a luat pe 3 dintre Apostolii Săi, pe Sf.Petru, Sf.Ioan și Iacov a lui Zevedeu, cărora le-a spus să privegheze şi să se roage pentru a nu cădea în ispită.
            El mergând mai încolo, a început să se roage: Doamne, de este cu putință, treacă de la Mine paharul Acesta, însă nu cum Eu voiesc, ci facă-se voia Ta.

            Acest lucru ne arată că Domnul Iisus, Dumnezeu, era şi Om, pentru că se temea în faţa patimilor ce aveau să urmeze (paharul acesta), dar în același timp, voința divina era cea care trebuia să ia decizia.
            De trei ori s-a rugat Domnul Iisus si de fiecare data când s-a întors la cei trei pe care îi luase cu El, de fiecare data i-a găsit dormind .

            Era Joi noaptea, destul de târziu.
            A treia oara când S-a rugat, lacrimile i s-au prefăcut în sânge. La sfârșit, a trezit pe Apostoli şi a plecat spre ieșirea din Gradina Ghetsimani dar a fost prins de trupele romane aduse de Iuda Iscarioteanu. Iisus este arestat şi judecat.
            După judecare Iisus a fost răstignit, iar cuvintele Domnului pe Cruce au fost:
            - "Doamne iartă-le lor, că nu stiu ce fac..." (Luca 23,24);
            - În timp ce tâlharul de-a stânga îşi bătea joc de Domnul, cerându-i să se coboare de pe Cruce, tâlharul de-a dreapta l-a certat, recunoscând că ei îşi merită soarta, dar Iisus pătimeste fără nici o vină.

            Atunci, Domnul spune: "Adevarat zic ţie, astăzi vei fi cu Mine in Rai" (Luca 23,43).        Primul om care ajunge în Rai este un tâlhar de-a dreapta Domnului care s-a căit pentru păcatele sale, aşa cum spune şi Biblia că păcatele ne vor fi iertate chiar şi în ceasul al doisprezecelea , dacă ne vom întoarce cu totul la Dumnezeu şi vom cere smeriţi să ne mântuiască.
            Domnul Iisus putea să scape de chinurile Crucii, dar doar prin jertfa Sa, prin patima firii umane, putea să răscumpere păcatul strămoşesc a lui Adam si Eva şi să redea omului posibilitatea intrării în Rai

            - Iisus a dat pe Maica Sa în gruja ucenicului Său Ioan: "Femeie iată Fiul tau, Fiule iată Maica ta" (Ioan 19,26);
            - "Eli, Eli lama sabahtani" (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit) (Matei 27,48). Ca Om, Domnul Iisus, în durerile enorme ce le suferea, a strigat către Tatal ceresc, dorind să-I mai uşureze chinurile.

            Cei ce au auzit acestea au crezut că il strigă pe Sf. Ilie;
            - "Mi-e sete..." (Ioan 19,28), fapt ce a făcut pe soldaţii care-L păzeau să pune un burete inmuiat în fiere si oţet într-o trestie şi să-I umezeasca buzele. Era o acţiune firească în astfel de cazuri, când durerea era, într-un fel, ameliorată mental prin gustul amar al fierii şi cel al oţetului;
            - "Tata, în mâinile Tale, încredintez Duhul Meu..." (Luca 23,46);
            - "Săvârşitu-s-a" (Ioan 19,30).
            Momentul morţii este momentul izbăvirii noastre.

            Porţile iadului sunt sfărâmate, adică puterea diavolului este învinsa. Omul se va putea bucura din nou de fericirea Raiului, pierdută odata cu păcatul protoăarintilor noştri, Adam şi Eva.
            Biserica, în ziua de Joi seara, săvârşeşte Denia celor 12 Evanghelii.
            Popoarele creştine convertite la creştinism au preluat în formă proprie obiceiuri şi ritualuri din iudaism. Fiesberea şi vopsirea ouălor are legătură cu ouăle găsite de evrei, în timpul robiei din Egipt,  zilnic în mirişte. Găseau aceste ouă de raţe şi de prepeliţe  pe care erau datori să le dea egiptenilor împreună cu norma zilnică. Uneori, le fierbeau şi le mâncau, dar dacă erau prinşi, erau bătuţi şi sângele lor picura pe acele ouă vopsindu-le.

            Exista mai multe legende legate de obiceiul vopsirii oualor şi în cultura romanească.

            Cea mai populară dintre ele spune că Maica Domnului, care venise să-si planga fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce si acestea au fost înroşite de sângele care picura din rănile lui Iisus.
            Alt simbol al Paştelui este Lumina sfântă: În noaptea de Înviere, credincioşii sunt încurajati să meargă la biserică şi să ia lumina.

            Ei trebuie să aducă de acasă o lumânare, pe care o vor aprinde cu cea pe care o scoate părintele din altar.

             Lumina este simbolul central al Învierii. Cele mai multe familii păstrează restul de luminâre ramasă nearsă după slujbă şi o aprind în cursul anului în cazul in care au un mare necaz.

             La sfârşitul slujbei de Înviere, preotul împarte tuturor Sfintele Paşti si îi împărtăşeşte pe cei mici.
            Alt simbol este mielul: În România, toate familiile servesc la masa de Paşte carne de miel preparată sub diverse forme. Fie ca este vorba despre friptură sau drob, cei mici si cei mari se bucură de carnea gustoasă.
            Mielul este simbolul Mântuitorului Iisus, care a fost sacrificat pentru a salva omenirea.
            Tot în ziua de Paste, de această dată dimineata, în zona rurala si nu numai, se pune într-un lighean apă proaspată, un ou roşu dar şi o moneda de argint. Toti membri familiei se spală pe rând cu această apă.

            De asemenea, dacă aceştia îşi dau cu oul roşu pe faţă, persoanele vor fi sănătoase întreg anul. Iar daca îşi vor da pe faţă cu moneda de argint, se crede că vor fi mândri şi curaţi, la fel ca  argintul.
            În alte regiuni, se spune că, în Vinerea Mare este recomandat să te scufunzi în apă rece de trei ori pentru a scăpa de boli tot restul anului.
            În unele regiuni rurale din ţară, de Sărbătoarea Învierii Domnului sunt aprinse pe dealuri focurile de veghe. Sătenii au rolul de a le întreţine astfel încât acestea să ardă întreaga noapte.

            Pe durata nopţii, cei adunaţi in jurul focului obişnuiesc să povestească întamplari din viata lui Iisus Hristos.

            Conform legendelor populare, flăcăii care sar peste acele focuri vor fi feriti de vrăjitoare si de spiritele rele.
            În seara de sâmbătă, adică seara Învierii Lui Iisus Hristos, creştinii merg la biserică ducând mâncarea şi vinul pregătit pentru a fi sfintite. Postul se termina oficial prin consumarea acestor bucate.

             În unele regiuni aceasta tradiţie este vie şi în zilele noastre.

            Se spunea că dacă găinile apucă să mănânce din rămăşiţele acestor mâncăruri vor oua mult.
            Se obişnuia ca oul sfinţit să fie consumat în mijlocul familiei, pentru ca in cazul în care cineva din familie s-ar rătăci să ăşi amintească cu cine a mâncat şi să îşi regăsească calea spre casă.      
            Aceste tradiții și obiceiuri trebuie respectate, dar importanță supremă trebuie să aibă sărbătoarea în sine, cu valoarea ei spirituală, şi anume Răstignirea şi Învierea Domnului Iisus Hristos, adică biruinţa Vieţii asupra Morţii.

            Nu trebuie să uităm că am primit un Mântuitor care a ridicat, prin jertfa Sa, toate păcatele lumii, iar lumea are datoria să Îl iubească, să respecte poruncile Lui Dumnezeu, în numele căruia a fost trimis și să îl proslăvească prin rugăciune, în veci. Amin!

Bibliografie:

1)Biblia, editia tradusă de Dumitru Cornilecu, publicată în 1924;

2) www.resursecrestine.ro

3) https://www.crestinortodox.ro/