Ne-tăcere

Aud, ades, un cântec ce nu piere,

Parcă desprins din trupuri de cadâne,

Și-acea nespus de simplă Ne-tăcere

Ca încântarea unui ritm

Se lasă așteptată peste mine...

Iar când ajunge, risipit, ecoul Ei la jumătate,

Mi-apropii mâinile de piept și-o simt

Ca pe-un fulger cum străbate,

(Și cum îmi răsfoiește fila de jurnal

pe fiecare parte).

Chiar tu-mi țineai în palme zilele fierbinți,

Mă întrebai dacă vreun gând tresare,

Îți arătam cu sufletul urcat în pași cuminți,

Un suflet ce-și usca iluzia de trup în soare.

Și așa gândeam: Ce tristă e cetatea dintre munți,

Când singură-mi încep peregrinarea,

Și între ziduri i-te-ascunzi, făr` a-încerca

Să-mi limpezești, înspre abis, cărarea.

De atunci, mă-ntorc acasă și în drumul meu,

Adulmec, îndelung, mireasma rară

A gurii tale ce n-a încetat, mereu,

să-mi strige numele, seară de seară...