Lumea din oglinda(cateva poezii din acest volum de debut)

 Orologiul de pe frunte
din volumul ,,Lumea din oglindă,,

Ocolește-mă cu teamă,
Dar privește-mă o dată,
Și-ai să vezi că sunt doar piatra
Sfărâmată-n altă piatră.

Eu îți port pe umeri firavi
Stâlpul șubred de la poartă,
Stâlp ce îți vorbea de mine
Și de ochii mei de moartă.

Noaptea, ochii mei coboară,
Se desprind din împietrire,
Și-ți pătrund lumina-n casă,
Când iubirea, neființă,
Se ascunde-n amintire.

Tot mai stau la tine-n vise,
Cu parfumu-mi desuet,
Privesc zarea ce se-arată,
Și te strig cu glas de nimfă, întristată.
.................................................
Ieri, un cioclu mi-a scris fruntea
Cu un cui roșit de vreme,
Să nu uiți că-ți sunt pierduta
,,Cea plecată să te cheme,,.

Fiindcă azi mă regăseai
Tot în locu-n care urma
Cu un secol mi-o pierdeai...

Orologiul de pe frunte bate ritmul sacadat,
Din secundă în secundă îți șoptește:
-Te-a uitat, te-a uitat...
...................................
...................................


Îmi plec fruntea de Medee
Autor Dorina Neculce

Sufletu`-mi te strigă-n limba
sufletelor adormite
ce nu îndrăzneau aseară,
când dormeai, să te sărute.

Frumuseții tale sacre,
mâna mea de moartă-vie,
îi înscrie-n taină șoapte,
vis de noapte azurie.
Iar urechea se deschide
ca stăpân pe lumea largă,
(fulger trist pe trupul tău)
unde ochi ascunși adună,
cum și-adună ochi pe coadă
întristată de păună.

Și prin gânduri trecătoare,
îmi plec fruntea de Medee.
Îmi duc ciuta la izvoare,
să îți fac din ea, femeie.

Iar vin la tine

Vântule, ce ai cu mine?

Cuvinte bete, răsfirate

De nu mai zburați si voi,

Ca celelalte? și vă opriți

La mine-n plete.

Mă întorc la tine, drag prieten,

Precum se întoarce ciuta,

Însetată, când ea piciorul

Și-l apleacă și de izvor

Se lasă sărutată.

Iar vin la tine în suflet

Să îți las semn de doruri grele

Și dacă n-ai ce să mai faci cu ele

Îți scriu pe trup scrisoare,

Cu degetele mele

Să te mângâi în suflet

O stea să îți aprind

În nopți senine și apa

Vieții mele să curgă peste tine.

Chiar dacă slova mi-i ascunsă,

Eu îți trimit cu adierea scrisoarea mea

Înăbușită și tăcută, mai tăcută.

Ca însăși Ea, Tăcerea.

Dar totu`-i trecător și

Noaptea-și cerne-n veci

Ploaia de stele, iar ciuta

Moare adesea însetată

În plăcere.

Îmi plec fruntea de Medee
Autor Dorina Neculce

Sufletu`-mi te strigă-n limba
sufletelor adormite
ce nu îndrăzneau aseară,
când dormeai, să te sărute.

Frumuseții tale sacre,
mâna mea de moartă-vie,
îi înscrie-n taină șoapte,
vis de noapte azurie.
Iar urechea se deschide
ca stăpân pe lumea largă,
(fulger trist pe trupul tău)
unde ochi ascunși adună,
cum și-adună ochi pe coadă
întristată de păună.

Și prin gânduri trecătoare,
îmi plec fruntea de Medee.
Îmi duc ciuta la izvoare,
să îți fac din ea, femeie.

ce-i pasă lumii?
versuri dorina neculce


ce-i pasă lumii dacă mor?/
și dacă mai trăiesc ce-i pasă?/
ce-ți pasă Ție dacă mai plutește-un dor?/
și dacă rănile mai dor/ ce-ți pasă?/

în lume sunt un spectator/
(un trist spectacol la fereastră)
dar uneori devin actor/
în viața nemiloasă/
cuvinte calde-mi mângâie obrazul/
priviri de spini îmi biciuie grumazul/
nu mă mai mir de legea lor/
sunt spectator/
și uneori/ devin actor...

Să fiu eu ploaia ta de stele


E noapte. Stelele au tăcut.
Doar foia albă mai aşteaptă
S-aștern povestea noastră,
Ce-n altă viată a început.

Dar ca povestea să se lege,
O altă viaţă aş mai vrea
Și altă mână să se lege
De mâna mea.
Deschisă-i calea.n noaptea asta,
Pentru-amândoi.
Ades` eu rătăcesc voit cărarea
şi pasul meu păşeşte înapoi.
Aș vrea să mă prefac dea pururi
În susur de izvor,
Să te privesc când îți săruți iubita
Și te-oglindești în apa cea din mine
Cu patimă și mare dor.
Aș vrea, de la începuturi,
Să fiu eu ploaie aprigă de stele,
Ce cade-n fața ta.
Să mă aștern pe fruntea adoratei tale,
De noapte bună,
doar pe mine, să poți
a săruta.

Let me be your star rain (Să fiu eu ploaia ta de stele)

It's night. The stars were silent.

Just waiting white sheet

To write our story,

What began in another life.

But that story to law

Another life I want

And another hand to law

Of my hand.

Open is the way tonight,

For both.

I often wander willingly path

My step back and walks.

I want to pretend forever

The murmur of the spring,

Watching you when you kiss girlfriend

And you reflected in the water of me

With great passion and longing.

I wish, from the beginning,

I be fierce rain of stars,

That falls in front of you.

I head down on your adoration,

For good night,

you can

just kiss me.

traducere, Cristian Alina

când mama devenea femeie

în fiecare seară mama îşi frângea
în trup toate pâinile care i-ar mai fi rămas
până la sfârșit descoperea şi ea cărările întortocheate ale somnului
când era primăvară nu trebuia decât să lase fluturii vărgați
să o acopere şi de aceea îi tot ademenea cu picături de sânge
strecurate înadins printre ferestre
alteori se întrista și devenea dintr-o data femeie
îşi retrăia toată viața clădită
într-un mod spontan
într-o casă uitată
(fără de ferestre) cu perdele ciuruite
forfotind fluturii oboseau plutind haotic
pe deasupra ulicioarei nesfârșite
unde n-a mai călcat picior de om
din când în când mama se trezește
îmi adună hainele abandonate
şi râde aşa copilărește până
se împuținează la inimă și trup
apoi priveşte peste apa infinitului
departe/dincolo/în ţara umbrelor de ceară
a început din nou să plouă
cu fluturi vărgați reîntregind nisipul
peste unghiile mele nemăsurate
care îndrăzneau să frigă

când mama devenea femeie

în fiecare seară mama îşi frângea
în trup toate pâinile care i-ar mai fi rămas
până la sfârșit descoperea şi ea cărările întortocheate ale somnului
când era primăvară nu trebuia decât să lase fluturii vărgați
să o acopere şi de aceea îi tot ademenea cu picături de sânge
strecurate înadins printre ferestre
alteori se întrista și devenea dintr-o data femeie
îşi retrăia toată viața clădită
într-un mod spontan
într-o casă uitată
(fără de ferestre) cu perdele ciuruite
forfotind fluturii oboseau plutind haotic
pe deasupra ulicioarei nesfârșite
unde n-a mai călcat picior de om
din când în când mama se trezește
îmi adună hainele abandonate
şi râde aşa copilărește până
se împuținează la inimă și trup
apoi priveşte peste apa infinitului
departe/dincolo/în ţara umbrelor de ceară
a început din nou să plouă
cu fluturi vărgați reîntregind nisipul
peste unghiile mele nemăsurate
care îndrăzneau să frigă

rugăciunea femeilor poet

rugăciunea femeilor@poet

scriu poeme la o vârstă 
nu tocmai

fragedă

stau cu sufletul descheiat la

piept e ca o ruptură  adâncă

poate locul acesta cu peste 
o mie si ceva de indivizi

e mai bun zic și tremur la gându că

numai un cuțit construit abil

din căpițe de cuvinte

mă va tăia,,

pe din două și

agonizez cu poezia sub braț

,,domnule nu vreți o poezie,,
otrăvită cu picături de salivă
din gură de șarpe strig

sunt fetița cu chibrituri 
dintr-o pagină

de poveste

mi se face frig

ochii mei fierb

sub presiunea gheții

doar una vă rog domnule

nu întrerupeți șirul

rugăciunea asta a mea

pusă pe sârmă

o să vă aducă 
ani de ghinion

Dragă Simplitate

am terminat cu profunzimile

de astăzi

voi fi omul cel de rând

am să învăț chiar şi închinarea

până dincolo de Cuvânt

-continuă aplecare

între un pârâu şi

celălalt-

înghițită de aceeași

zbatere de pleoape

săvârșindu-mă sacru

în dansul de fluturi

voi arde Lumina în văpaia

aripilor Clar-văzătoare

statică

.. prin mine trec

izvoare tulburate de

mugetele cerbilor de argint

şi toate ploile astea

îmi zidesc neaşteptările

socotindu-mi braţele de lut

cu spaima aceea îngropată

de demult

care m-a numit

Femeie şi umbrele simt

cum îşi trec mâinile osoase

prin mine

ascultă!

cum mă alunecă

în tăceri strigate

în cântece vii

ecouri mult prea încercate

cu pleoapele de plumb

dar, iată-mă!

stau iară piatră

îndelung șlefuită

în inima unor statui

hunting

cu ochi de pisica bolnavă

mă privesc desprinzându-mă

din umbră contestatarii mei

îmi vânează căderile

suntem ,,care pe care,,

imitând sunetele nopții

la câte un pian cu clape ruginite

punem copiilor un curcubeu

în buzunar

brutalitatea

își roade unghiile aSortate

aruncă un deget așa

din încarnat spre descărnat

cu privirea furibundă bine fixată

suntem DESprinse

din aceeași așteptare

și totuși sfârșitul pândei

încă n-a venit ghearele mele

se înfruptă din

gheara de pisică

înserarea îmi toarce

degete din sârmă

femeia de sticlă îmi însemnează

tristețea pe asfalt

alăptându-și pruncii

tresare geometric:

,,i-așa o iluzie simplă

de-o clipă

a cheilor răsucite,,

și peste flori nemuritoare

cad gloanțe de argint

am învățat

AM ÎNVĂŢAT MERSUL
PE VÂRFURI uneori
calc mai apăsat
inima mă îndeamnă
să îţi dau bineţe
o torn în bronz şi totuşi
zic sunt un om bun
vecinii mei spun bancuri despre moarte dar
despre serile senine ce aş putea să povestesc
mâine trupul meu viu se va deschide
mâinile vor înceta să îmi ridice pietrele
pe umeri în fiecare pas al meu
eşti tu cel de la începutul căutărilor mele
stai aplecat îngândurat îmi întrebi inima
dacă i-au crescut aripi
până unde ar putea
să zboare

...OARE

Oare vei mai veni,

TU, cititorule,

Pe vârfuri de zare,

Flori de pe inima mea

Vei mai culege?

Auzului decopertându-i

Chemarea

La căpătâi,

Ca pe o şedere însingurată,

Sub roua de cântec

-vaier de jale-

Din oasele mele albite

Vei mai rostui?

ars poetica(2)

călătorește poezia mea

înspre o altă lume trecătorule

neștiută la prânzul marilor genii

nechemată umilă târându-și ofranda

ochii mei cred că doar distanța

de la inimă la trup ne mai separă

..........................

privesc peste timp

o jumătate de trandafir

îmi ascunde fața

din ce în ce mai neclară

poezia mea te însoțește

într-o lumină întunecată

își croiește calea ca aburul cald

răcorește răsuflarea

-o amintire pe jumătate neuitată-

avant la lettre!

un soare negru
îmi polenizează așteptările
-dragoste fără de moarte-
-început fără de sfârșit-
țărmuri spulberate
fără de asfințit şi
un tată nevrotic
ștergându-și mâinile de
poala cerului mă însoțește
repezindu-și înspre mine
toate ploile-miracol
-pământ-făgăduință-
-sinele eviscerat-
după mine alergând
oameni doar oamenii mai
pot ieși astăzi din pietre sculptând
cu gurile de lup contestatar :-avant la lettre!

şi revoluția poate să reînceapă.

poem nou cu inimă veche

fata de fum arunca

scântei re(aprinse

din tălpile ei goale ieșeau focuri tari

cu limbile ascuțite

în soare

mă spălam și

îmi pieptănam

gândurile obosite

pe singura tarabă

a talciocului de suflete abandonate

se vindeau dimineți foarte reci

cu inima caldă

fata de fum te striga

îți strecura pe nevăzute

bucăți de stele culese

din grădina bucuriilor

pe când roua nu se luase încă

de pe obrajii nopților nestinse

prestdigitatie

la mine în cuvinte nu
mai moare nimeni
s-a închis cimitirul ceţurilor

năluci cu umbre şoptite
vor urca agale
pe un alt drum
ascuţind
glasul răguşit al lumii
cocoşi de tinichea vor trâmbiţa
întru un alt început
la mine
în cuvinte
empatizez
cu desparţirile

the inward

I am blooming
in your heart
like on rose
in finger

trăiesc

într-un anotimp
al mâinilor de piatră
în strigăt strident
(disipată şi mută)
îmi vei găsi umbra-părerilor de rău-
supra(Pusă
peste sfârșituri
şi așteptări
în glas
în gesturi tandre
și amânate în catedrale
suspendate
fără de folos
mă voi întoarce
la rădăcini
-pendul cu limba ruginită.

Blestemul zenitului(2)

Un cântec îndepărtat
mă cutreieră în zorii dimineților de mai.
Aroma mirifica a florilor de umbră
inundă în nopțile pierdute gânduri solitare,
agățate nepotrivit, de alte gânduri prăfuite...
Candela era aprinsă și își juca peste trupul nopții desene enigmatice .

Când se stingea, casa umbrelor se umplea, iar și iar,
de mirosul rugăciunilor neterminate și
se îmbrăca în colț de rai,
cântec solitar de pasăre ibis...
...
Mâini vlăguite reaprind din degete alt întuneric.
Lumea se luminează cu lacrimi înghețate,
strălucind în desfătarea răcoroasă a razelor de lună
Mă și zărești, pentru o clipă, prin mulțimea pașilor pierduți,
îmi reverși în trup tăcerile târzii și
trandafiri albaștri torni neîncetat peste pieptul aproape îngropat.
De la o vreme rupi din trupul zilelor spini vii.
Boabele de sânge înfloresc pe degetele tale,
diamante rece, șlefuitoare de vreme, se întorc în vene desfundate,
mâna îți ia forma tulpinilor spinoase.
Spini otrăviți se înghesuie să te locuiască.
...
Totul e ars.
Amintirea culmilor aprinse răsucește dimineața vinovată peste
oasele frunții tale îmi scutură
petale înroșite. Trupul meu se încordează în dureri și așteptare.
Dar timpul trece pe lângă noi fluierând a nepăsare și
strig nimicul, călare pe asinul umilinței, slobozindu-mi din pieptul prea plin, râul de hohote nebune
adorm străfulgerat de
Blestemul zenitului.
...
Petale și spini se întrepătrund pe aleile Edenului
înmiresmând-și căile răbegite de căutare...
Mai vezi câte un El și o Ea înflorind în rondul de sub fereastra sufletului tău
ca o amintire tulbure și nechemată...

Blestemul zenitului

Ning pădurile rănite,
de petalele,  covor,
Spini cu ace oțelite
au spart pieile de dor...

Zace trupu-n putrezire,
Chiar parfumul s-a înecat.
Ai plecat fără de știre.
În zadar te-am căutat...

Mergi pe culmea veșniciei,
Cu albastrul tău fior,
Stea aprinsă a făcliei...
te blestem, nu te ador,

Cu ale tale șoapte moarte,
Liniște să n-ai în noapte,
Să te seci în candid dor,
Vlăguit și mult pribeag,
nimănui să nu-i fii drag...

Să te stingi încetișor...
Fără apa cea de taină
Care curge , din izvor...

în frângerea păinii

străinul care m-a preţuit

iată-l şi-a vindecat rănile

a și plecat ca

o pâlpâire de lampă

în iatacul mâniei

a închis ochiul cerului

cu un singur dinte

înspre o nouă lume

în frângerea pâinii

cel căzut e ca şi câștigat

rătăcitor

într-o luptă absurdă cu sinele

din culoarul altui timp

îngerul deschide trapa

dăruindu-mă jertfă

cumpărătorului de vise

cu obrajii lui proaspăt

aprinși cu trupul lui

încă mirosind a ierburi

sunt cel învins îmi zice

lăsându-mă pradă vieții

iată-mă sunt

pe de-a-întregul

vindecat

alea jacta est!

Dorina Neculce Obedeya·5 Iunie 20167 cititori

o caut pe luli și palmele ei reci din care să beau apă cristalină apa aceea a uitării luli a plecat într-o seară prin râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors decât pasărea cu aripile despicate îmi numără zilele din trei în trei s-așază pe umărul meu stâng înfige adânc gheara să-mi culeagă de pe buze urmele de rouă pe sânii mei se prăvălesc multe cuvinte stârnite de o durerea ascuțită lama strălucindă în stropi de mătase lângă tine a rămas doar femeia acoperită de mantia înserării eu mă fac ghem strâng pasărea în mine acolo îi jumulesc penajul mă umplu și dau pe dinafară scuip penele de vultur dar mă gândesc la numele pe care o să mi-l dăruiești la întoarcere n-o fi oare prea târziu? fixez obsesiv toate crucile din cimitir poartă același nume mestec zilele grăbit și le arunc alea jacta est strigă cineva iar ai pierdut bărbatul din coaste îmi ticăie bătrânul chronos își strânge la piept ceasul ca pe-un copil lăsându-și doar umbra la mine-n spate o văd pe luli în râul rece din oglindă întinde palmele și sorb după mult timp apa dezrădăcinării

electorală

ieri mi-a bătut primarul

în poartă cu un teanc de pliante

netede și strălucitoare de

trei ani

nu i-am văzut mutra

îmbrăcat în haine țărănești

ca un vodă

ieșit din legendă

cerșea voturi

pe la casele muritorilor

se plimba stingher

pe o străduță improvizată

numită ironic strada

primăverii

aici locuiesc

oamenii cu viața în spinare

sunt coloniștii rămași fără locuri

de muncă și-au uitat rădăcinile

pe sub pământ

și au construit

un sat

al durerii

,,de când a ajuns primar

nu mai vorbește cu nimeni și ne privește de sus

când mergem la primărie

să ne spunem necazurile,, îmi spune în stația de autobuz

un bărbat slăbit

fără brațul drept

privesc

în urmă

tușind încurcat

și eu și el ne simțim puternic

amenințați

Peștele din suflet

-Ce mai atâta tulburare,
Trecătorule? Oprește-te!
Vremea sosirii s-a înăsprit.
Oameni cu mâinile de foc
Ne cutremură pământul,
Au limbile de jar și pârjolesc tot
Ce-a mai rămas. Lanțul de aur
De dimprejurul inimii apasă
Și copiii tot mai încearcă
Să ne prindă peștele din suflet.

în așteptarea uitării

nu am mai scris demult tu
o să mă ierți Doamne ești mereu
pe urmele celor nevăzători pe
șchiopi nu îi lepezi la
marginea drumului dai apă
celui însetat adăpostești
acolo în scripturi
păsările cerului
să-și facă mii de cuiburi din
literele sacre numai noi
nu o mai scoatem
la capăt te căutăm și

nu te găsim te chemăm
cu frică și îndoială în
suflet ni se face sete
ochii ne amorțesc femeile noastre
nu
mai au
palmele crăpate le
așteaptă occidentul ca
un amorez mereu îndrăgostit
copiii dau interviuri tulburătoare
cum te simți tu
când nu e
mami lângă tine
îi întreabă măruță ascuțind
un dinte de satrap
inima copilului se îndoaie sub ruine
nu mai sunt ziduri ne-a
rămas doar golul acesta
sfințit și ne împachetăm trupurile în ceară
așa așa de azi nu o să te mai doară
bisericile sunt în construcții de câteva secole
se sting în așteptări și ovații
democrația încă n-a murit numai
prin palmele mele cicatrizate
trec râuri de sânge ca să
te mai pot mângâia Doamne și numele tău
este sfințit

gothic solitude

L-am numit Absenţă şi am
crezut că l-am uitat atât de
nevăzut de neatins de neștiut
nemaiauzit de alb
sticloasă imagine ştearsă
a unui vers solitar spânzurat de
o margine de mal în care numai
copacii fără de umbre mai răsuflă cenuşiul
contopindu-se-n tine stins de parcă
nici n-ai fi existat acolo unde îngenunchează
prelații în sanctuarele de foc am
ars un întuneric de cenuşă
veşmânt al unui Alt Fel de Om numit Dorinţă
care va bate în zorii florilor de crin şi
se va naşte fir încurcat al morilor de vânt
ţesut în stânci-cazma săpând chilii o să
nască la rându-i îngheţul şi o să-mi ţină
în frâu apele adânci cu privirile lui dezrădăcinate
ca nişte arme ruginite dar cu siguranță
ceva o să se schimbe zic în
jocul acesta necinstit în care
noapte își schimbă mereu măștile
cu Întunericul