desfac lanțul de după gâtul nopții
mă aplec asupra aceluiași ecran-gigant
luându-mă de mână cu toate umbrele mele
dansăm pe cioburile încă vii
apoi le alint cântându-le
de noapte bună
greierii mă-îngână
le povestesc despre bătrânul far
înfipt în trupul sfârtecat al mării
cum înmuia mâinile în cerneala
zorilor acoperindu-mi cu poeme cerul
despre bătrâna de la ultimul etaj care
lăsa nişte semne ciudate
pe deasupra altor semne
un fel de cicatrici dizgrațioase
ca nişte omizi brusc îngrășate
tronând
peste un zid
foarte înalt:
,,să nu mă uite!,,
zicea ea
,,să nu mă uite!!
spinteca ea
spinteca ea
cu ghearele ascuţite
un alt fel de trup mării
un alt fel de trup mării
ce poate fi mai trist
decât un om uitat
dincolo de umbra sa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu