joi, 8 mai 2014

Nuşa sau chipul din globul de cristal



Neculce-loc aflat la margine de timp şi-n mijlocul altui spaţiu. Locul copilăriei mele oglindit în zecile de chipuri ce-mi aţin calea.

,,Cei de la câmp,, sau ,,cei de pe moşia lui Paladi,, aşa ne numeau oamenii din satele apropiate, şi era adevărat pentru că satul s-a creat pe un câmp sălbatic încărcat cu multe taine.

Aşa mi-a fost dat să mă zămislesc aici, departe de lume, într-un ţinut legendar, şi-mi bălăceam tălpile mici în ierburile grase şi frumos mirositoare ale poieniţelor, în colbul călduţ şi moale al uliţelor, în apa tulbure a pârâului care uneori îşi izbea ameninţător guza spre noi, copiii satului.

Să fi avut vreo 5-6 ani pe când mă împrietenisem cu o fetiţă de aceeaşi vârstă cu mine dar mai ciudată. Ea nu vorbea ca noi, ci doar scotea din gât nişte sunete imperceptibile şi uneori învârtea un băţ pe care-l privea cu îndârjire. Era Nuşa, fetiţa pe care mereu am perceput-o ca aflându-se în mijlocul unui imaginar glob de cristal. Nuşa îmi semăna fizic, era brunetă, micuţă, bretonată şi purta aceleaşi codiţe împletite strâns ce îi faceau ochii ca de chinezoaică. Rochiţele ne erau identice, cusute din acelaşi material şi de aceeaşi croitoreasă, Tanţa.

Nuşa era prima mea prietenă şi eu nu mă mai puteam despărţi de ea.

Prin ea am învăţat că oamenii se află ,,dincolo,, cu sufletul lor şi cu suferinţele lor...Fetiţa suferea de un autism sever şi când nu mă aşteptam, evada tăcută în lumea ei învârtind cu îndârjire băţul, zâmbind aşa de straniu încât eu credeam că o voi pierde. Vedeam prin ea o altă lume, nevăzută de ochiul liber, şi faţa ei se umplea de o lumină orbitoare, iar ochii tulburi îi licăreau pentru o clipă.

Dar într-o zi am aflat că suferea şi de o altă boală. Era epileptică şi criza ei m-a luat pe nepregătite. Am alergat bezmetică pe uliţele prăfuite şi strigam cât mă ţineau plămânii că moare Nuşa. Chipul copilei se schimonosea spasmodic şi sunetele care-i ieşeau din gât erau ca glasul straniu ce străbătea infernul.Uşor s-a liniştit şi eu credeam că numai o minune mi-o adusese înapoi.

La joacă mă urma ca o umbră, pas cu pas, şi eu o introduceam în grupul de copii cerându-le să joace cu ea. Uneori copiii deveneau răutăcioşi şi nu voiau, ziceau că Nuşa nu ştie să se joace. Atunci ameninţam că plec şi ei strigau în urma noastră:,,bine, bine...dar să nu ne încurce,,.

Nuşa râdea ciudat, se veselea ca o păpuşă stricată şi alerga în urma noastră bezmetică, neştiind încotro să o ia, mă căuta printre copiii şi mi se aşeza alături credincioasă...şi slobozea din piept acelaşi hohot de fiinţă încuiată în lumea umbrelor.

Când se însera şi trebuia să plece acasă, fetiţa îmi dăruia aceeaşi strângere de mână şi mâna ei bolnavă parcă se contopea cu mâna mea.

După un timp, Nuşa venea iar la poartă şi mă striga cu acel ,,ââââââ!!!,,prelung şi zâmbetul senin pe faţă.

Uneori dormeam şi mama mă striga:

-Trezeşte-te! A venit Nuşa pe la tine.

Porneam de mână să căutăm tovarăşii de joacă, să alergăm alături de ei pe malul apei sau să urcăm holmul şi să căutăm şopârle, cuiburi de păsări, să scoatem puii din cuiburile călduţe, pufoase săpate în malurile dealurilor abrupte.

Încet, încet, fetiţa devenea mai firavă, boala o măcina şi eu o apăram de loviturile băieţilor obraznici sau de vorbele usturătoare ale celorlalte fetiţe.

Odată am învăţat să merg pe bicicletă şi ea era mai bucuroasă decât mine, Alerga fericită în urma bicicletei strigând şi râzând ca un copil sănătos. Eu eram lovită peste tot, dar nu mai simţeam durerea atât timp cât îi făceam fetiţei o mare bucurie.

Draga mea Nuşa, chip măcinat de nelinişte şi frică.

Începusem să merg la şcoală pe la 6 ani şi am alergat cu ghizdanul în spate să o iau pe Nuşa. A răspuns mama ei şi mi-a zis că nu poate merge la şcoală. Am strigat-o, dar pentru că n-a răspuns am intrat în cameră şi am văzut-o chircită în mijlocul odăii cu genunchii strânşi la piept şi legănându-se. Avea ohii tulburaţi şi goi. Mai suferise în seara aceea o cumplită criză.

Când m-am întors de la şcoală, am alergat să îi atăt cărţile şi ea le mângâia cu duioşia unei mici mame.

Uneori mă părăsea, nu mai era cu mine şi eu voiam să mă supăr, neştiind că doar boala mi-o răpeşte în acele clipe.

Anii au trecut şi fetiţa se îmbolnăvea tot mai mult, nu mai ieşea din casă.

Eu am plecat la liceu şi am uitat de ea...

Alţi copiii mă atrăgeau în vârtejul copilăriei şi trăiam alte visuri alăturea de ei.

După foarte mulţi ani m-am întors în sat şi am trecut pe la ea. Mama ei m-a condus într-o cameră aşa de întunecată, ca un altar în faptul serii. Din colţul cel mai umbrit mă priveau aceeaşi ochi ce străjuiau pe un chip împuţinat de femeie suferindă. O clipă ochii ei căprui şi stinşi au prins culoare şi a scos un ţipăt prelung, sfâşietor, de animal înjunghiat. Am tresărit şi chiar m-am înspăimântat vizibil dar mama ei mi-a şoptit cu glasul liniştit:

-Nu-ţi fie teamă. Ea te-a recunoscut. Şi aşa îţi arată că se bucură.

În clipele acelea am văzut în urma timpului, paşii mei şi paşii Nuşei, m-am văzut mergând pe bicicleta buclucaşă şi pe Nuşa râzând ciudat în urma mea. Da. Era chiar fetiţa ce îmi bătea cumplit cu pumnişorii din globul de cristal, cerându-mi să o eliberez că-i este foarte frig şi frică...Şi n-am putut să sparg cristalul oricât l-am izbit de lemnul patului în care agoniza un chip de femeie neajutorată.

Atunci am vrut să o îmbrăţişez aşa de strâns încât după ce o voi elibera, să o redau celor din jur gata vindecată, dar mama ei mi-a zis:

-Nu o atinge. I se macină toate oasele...Orice atingere o doare.

Şi am plecat şovâind, cu lacrimi pe obraz, iar în urma mea se auzea un strigăt disperat, acelaşi sprigăt din copilărie:

-Âââââââââââââââ!!!

Credeţi că timpul n-a trecut? Că mi-a jelit durerea?

Nu...Ireversibilul...Irepetabilul curgea fără tăgadă...

M-am întors cândva în cimitirul satului să aprind lumânări pe la mormintele celor plecaţi...

Zăresc un mormânt prin preajmă. Avea pământul reavăn şi mirosea o moarte proaspătă. Câteva flori se ofileau în semn că trecerea a fost cât de curând făcută...O cruce şi un nume...Plecase fără semn prima mea prietenă din copilărie. Dumnezeu curmase o suferinţă şi zâmbetul fetiţei de altădată sfredelea acum în sufletul meu.

Da. Ea, fetiţa epileptică, bolnavă, se odihnea cu mâinile pe cruce şi îmi zâmbea prieteneşte.

Eu plâng. Eu plâng.

Dar ea rosteşte liniştită:

-Nu plânge... Timpul n-a mai avut răbdare...N-a mai avut răbdare...

Şi se strecoară, pe neştiute, prin fereastra ochiului meu veşnic deschis...

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...