Cuvintele se ascundeau vlăguite, undeva în liniștea albă le căuta. Fără de cuvinte era un anonim pierdut în lumea umbrelor.
Buzele i se mișcau imperceptibil.
Spunea multe, dar era oare auzită?
O grimasă îi schimonosea chipul.
Căuta ceva și găsește în poală două mâini amorțite, uitate.
Ar fi vrut să se bucure...
Se descoperea pe sine?...
Îi era teamă de mâinile ei nevrednice ca de niște crengi rupte din pomul NEcunoașterii.
Alături, El, poet al deghizărilor delicate, pufnea, scotea scrâșnituri din gâtul înroșit de noapte.
Speriate, cuvintele îl ocoleau.
Ecouri răzlețe mai pătrundeau până la marginea pădurii.
Rătăcitele fără de vreme încercau să scape din cursa umilinței.
Se doreau duse, acolo, în casa așteptărilor și a odihnei, în lumea de dincolo de oglindă, să mângâie suflete șterse, aripi răsfirate, ochi fără de lumină.
Doar acolo e pace și împlinire...
Acolo se aude tăcerea...
Tăcerea, tărâm al viselor sculptate în diamante și lumini...
Se aprindea candela.
Cuvintele se adunau obosite și îngenuncheau împrejurul lumii...
,,-Aveți nevoie de cuvinte?,, îi tot îmbia ea,
dar nu o mai auzea Nimeni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu