luni, 19 mai 2014

despre lumini si umbre


Dansurile umbrei focalizau privirile de șoimi.
Dincolo, mama aprindea lumânări în căldura sufletului ei
luminile se stingeau și se reaprindeau izbite de clipa genelor apăsătoare.
Umbra nu înceta să deseneze chipuri fantasmagorice peste un zid al tăcerilor înghețate
copitele cailor scoteau scântei și dinții lor mestecau viforul de miază zi.
,,se apropie noapte sânzienelor, când se vor dezlega limbile animalelor, spune cel mai înaintat dintre frații mei, cântecul cocoșilor va acoperi cerul se va albi, cu toții vom uita până și de aceste mâini sprijinite în perete, cu toții, poate, ne vom albi, mai șovăie el , înainte de a-și lua de tot zborul,,.
Lumina se ascundea. Se ascundea jinduindu-și umbra și dansul ei efemer.
,,Când s-a despărțit umbra de lumină? mă aud întrebând într-o limbă deja uitată,,.
Ceasurile au ticăit nebun, ca niște inimi astupate în căutare de iluzii barbare.
Umilă și stoarsă mă așez la capăt de timp zăcându-mi apăsarea în cascada cerului.
Uneori, tata încearcă să îmi ajusteze aripile, ca să pot încăpea și eu pe aleea trandafirilor vărgați.
Suntem bulgăre de lumină, nu mai auzim luminile cum se sparg, într-un decor albastru, amuțim.
Limbile ascuțite ale ceasurilor își strigă timpul în același glas, scuturându-ne peste cele șapte zări.
Tac și ascult, mâine tata o să mă deseneze în vopsele
poliacrilice mirosind a spume de zăpezi
protejându-mi astfel căderile în substraturi.
Păsările văzduhului ne măsoară cu o singură bătaie de aripă distanțele. De la mine până la tine e doar o margine de zi.
Când obosesc, își îndeamnă puii să ne răscolească rănile cerești.
Țipătul lor îndestulat trezește venirea Creatorului pe Raza de lumină. Mâinile noastre devin aproape vii, scăldându-se în nebănuite nuanțe.
Un alt stol buimăcit ne înalță ,,prizonieri,, înspre albastrul nesfârșit. Încă îți mai pot zări chipul.
Tu porți între umerii de plumb neadormirile mele.
A câta oară chipul îmi îmbracă sufletul fără de veșmânt?
Și iarăși tata îmi șterge fruntea de toate nerăbdările. Mâna lui dreaptă tremură în bătaia soarelui purtându-mi gândul adormit.

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...