Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery (rezumat)
Naratorul avea şase ani,atunci când a văzut o poză într-o carte, despre Pădurea Virgină, care se numea Poveşti Trăite.Poza reda înfăţişarea unui şarpe boa,care înghiţea un animal sălbatic.
Iar,în carte scria:”Şerpii boa îşi înghit prada
întreagă fără s-o mestece.Apoi nu se mai pot mişca şi dorm vreme de
şase luni cât îşi fac digestia.”Această poză i-a dat mult de gândit în
legătură cu aventurile din junglă,şi astfel a început primul său
desen.Însă oamenii mari nu i-au înţeles desenele,şi l-au sfătuit să se
ocupe de geografie,istorie,aritmetică şi gramatică.Aşadar,şi-a ales
meseria de pilot.Pe parcursul vieţii a luat contact
cu o mulţime de oameni.Însă,a trăit singur,fără a avea pe cineva cu
care să stea de vorbă cu adevărat,desenele sale nu prezentau interes şi
erau considerate,ca ceva abstract pentru cei din jur.Dar într-o zi a
făcut o pană la motor în deşertul Sahara.A rămas izolat.Spre
surprinderea lui,în mijlocul deşertului,în zorii zilei,cineva cu glas
firav şi ciudat,îl roagă să-i deseneze o oaie.Aşa a făcut cunoştinţă cu
micul prinţ.După mai multe încercări,a reuşit să facă un desen pe placul
micului prinţ,o oaie închisă într-o ladă.Micul prinţ punea o mulţime de
întrebări,dar părea că nu le aude pe cele care îi erau adresate
lui.Interlocutorul a dedus că micul prinţ venea de pe asteroidul B
612.Conversaţia cu micul prinţ era interesantă,acesta nu era interesat
de cifre,de afaceri,etc…,aşa cum sunt oamenii mari,pe el îl interesa de
locul unde îşi va ţine oaia,de arbuştii numiţi baobabi,dacă oile
mănâncă baobabi şi că oamenii mari ar trebui să smulgă baobabii de îndată ce-i pot deosebi de trandafiri.Micul prinţ părăseşte
asteroidul B 612 şi pleacă pentru a cunoaşte lumea.În drumul său
întâlneşte mai multe planete minuscule cu un singur locuitor.Prima
planetă era locuită de un rege care credea că domneşte peste tot
universul.A doua planetă era locuită de un înfumurat căruia îi plăcea să
fie admirat şi aclamat.A treia planetă era locuită de un beţiv.Micul
prinţ pleacă mai departe,spunându-şi în sinea lui:”Oamenii mari sunt categoric foarte,foarte ciudaţi!”A patra planetă
era locuită de un om de afaceri,care îşi petrecea tot timpul numărând
stelele pe care credea că le posedă.Micul prinţ ajunge pe a cincea
planetă,locuită de un lampagiu şi felinarul său.Lampagiul a fost
singurul care a reuşit să-i facă o impresie bună, micului prinţ.A
şasea planetă,de 10 ori mai mare decât cele întâlnite până acum,era
locuită de un geograf,care-i sugera micului prinţ să viziteze
Terra,deoarece această planetă are o reputaţie bună.Aşadar,a
şaptea planetă a fost Terra!Terra nu e o planetă oarecare,este o
planetă însemnată!Aici,începe să caute oameni,dar a nimerit în deşert,în
Africa.Vorbeşte
cu un şarpe,apoi cu o floare,însă nu întâlneşte nici un om.După un timp
întâlneşte o vulpe.Cu aceasta poartă un dialog lung şi devin
prieteni.De la ea învaţă multe lucruri,şi faptul că oamenii se pot simţi
singuri,chiar dacă sunt înconjuraţi de o mulţime de oameni.Înţelege că
are o responsabilitate faţă de floarea firavă,pe care a lăsat-o
acasă.Mai înţelege că acea floare este unică pentru el şi se deosebeşte
de toţi trandafirii din lume,pentru că el are nevoie de acea floare şi
floarea de el.Pilotul şi Micul prinţ erau deja în a opta zi de pană în
deşert.Provizia de apă era terminată,avionul nu era încă
reparat,şi,împreună încep să caute o fântână în deşert.Într-un târziu
găsesc fântâna şi îşi potolesc setea.Copilul
cu păr de aur trebuie să se întoarcă acasă,despărţirea este foarte
grea,iar prietenia ce s-a legat între ei doi va dăinui pentru
totdeauna.Micul prinţ îi spune pilotului,că,din
acel moment se poate uita în fiecare noapte la stele,deoarece pe una
dintre ele se află şi el,băieţelul cu păr de aur şi zâmbet fermecător.Din acel moment,pentru pilot,stelele au căpătat o cu totul altă semnificaţie.
A murit Luchi…
de Otilia Cazimir
Un clopoţel
a început să se smucească deasupra uşii, speriat. Parcă vrea să-şi rupă frânghiuţa
şi s-o ia la fugă.Intrăm în clasă. Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful
picioarelor, mă sprijin în coate şiabia
izbutesc să mă aşez, strâmb, pe-o margine de bancă. Fetele se foiesc o vreme,
pe urmă se astâmpără. E aşa de linişte, că se aude cum îşi strigă Hună,
pe stradă, covrigeiilui săraţi...
-Casian
Alexandra!
E numele
meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumeamă strigă Luchi... Îmi vine-a râde. Aşa-i de
caraghios să te strige cineva CasianAlexandra! Ca şi cum ar striga-o
tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.
Doamna se uită la mine şi râde. Are un dinte de aur, drept în faţă.
-Cu mata
vorbesc, fetiţo... Cum te cheamă?
Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în
jurul meu râsul
stăpânit al clasei.Cum îţi zice mama acasă?
stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă.
-Luchi! sare
de lângă mine, răpezind înainte două degete ascuţite, una bondoacă si zburlită,
Luchi, ca la căţei!
Toate fetele
se uită la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o datămi-e
ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.Nu-i adevărat!
Acasă, mama îmi zice... Casian Alexandra! răspund repede, ca să se isprăvească
odată, uitându-mă urât spre zburlită.S-a
isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez la locul meu şi mă uit lamine,
la fetiţa asta nouă pe care-o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o
cunosc.Casian Alexandra are şorţ negru, de
sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu gumă de
pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şicozile
împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stă
cumintecu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei...Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai
este. A rămas pe undeva peacasă, poate în lădiţa din cămară, printre
resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-aufost şi care nu mai au
nume.Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era
fericită...Lui Casian Alexandra i-e milă de
Luchi. I-e milă, ca de păpuşa moartă căreia i-acules ochii verzi şi reci
de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun... demult.
Amintiri din copilarie
