sâmbătă, 27 decembrie 2014

levitaţie

nu te mai caut poezie
cu umbrele tale cutremurate
adormind pământul
nu mai stau
povară lumii
deasupra apelor
ca un leac
-argint viu-
aur în oasele tale
priveliște răsfățată.
-hei, fereşte-te!
 fereşte-te
de mâinile mele
topite în implozii
deasupra cerului
mai poţi tu oare
să-mi ştergi stările
de bine

miercuri, 24 decembrie 2014

reflexie


atent șlefuit
pe umeri de piatră
cerul coboară
apele
se strâng
în nisip apare
doar urma ta
ca o femeie din fier
cu fruntea aplecată
netezind pământ
în seara asta
undeva
foarte departe
mă reclădesc
din lumini
-altar
cu ferestre ferecate-

luni, 8 decembrie 2014

poeme noi

suPunere oarbă


Când se închid uşile
Nourii de cenuşă se sting
În valuri uriaşe pe
sub  rădăcini
răscolind umbra tatălui meu
-cutremurător veşmânt-
,,merge şi aşaTotuşi
E o impietate
Să te acoperi
De unul singur
Alungându-te în vise
Să nu îţi pătezi sufletul
E singurul lucru străin
De neiertat,,Şi mama
Aprinde iar focul
Scânteiele dansează
E un joc video îmi zic
E un joc limpede şi
curat Eu  pot reclădi şi Dărâma
-Supunere oarbă-Ca o cortină de fier _Cu pumnul condamnat



Înfrigurare


Răscolindu-mi sângele vărsat
Într-o lume a cuvintelor ciobite
Ies
ca ultimul sol
Aruncându-mi marama
străduinţei
Şi totuşi încă nu e prea mult
Îngerul îngenunchiază
Lacrimi înfloresc
Pe caldarâm
Paşi sfărâmaţi
Pe când  tu
Treci
–floare de argint-
Fără de capăt
Ca o ramură de cer
adăugat

marți, 21 octombrie 2014

din noul volum

1. ca o rană cicatrizată

în grota inimii mele
creşteau oamenii de plumb
cu zmbetul lor impenetrabil
am fost chemat
să le despart
bucuriile
în tonuri de verde

,,despre morţi numai de bine,,
astă-noapte
am dormit
cu cerul acoperit
cu mâinile dezlegate
trupul mi se zbătea
în flori neîncepute
ca o rană
uşor
cicatrizată
după împământenire

2. cu sufletul la gură

în fiecare dimineaţă
încercăm să ne regăsim
în cuvinte
ne retragem cu
mişcări de felină
păşim nesimţitori
peste covoarele tocite şi
pătrundem adânc
printre goluri
tasăm în noi
stările de bine.
,,ce scrii acolo tania_,,
tresar
ascund chibriturile
arunc mâinile păpuşii diana
ochi arzători scapătă
picuri în pulberea apoasă
se umplu sufletele noastre
poate
încă
nuepreatârziu
nuetârziuîmizicdescheindu-misufletul la gură
simt trupul de gumă
cum se înalţă
ca o spirală
-arzând-

joi, 16 octombrie 2014

dialog-umbră şi zid


mă plec peste marginile cerului
gândindu-mă la cele șapte minuni
ce ar fi numai bune de ademenit pământul.
în umerii puternic zidiți
cu ramuri de oțel
rădăcinile mi se întăresc.
sunt umbră și zid sunt zic
şi umbră și zid. strig umbrelor mele:
,,stați! cutremurați pământul
încă nu m-am oprit
nu mai are putere nici simțământul
să mă piardă!,,. am ochii terminați
cusuți cu umbre, cu firele de timp
fac legământ şi cer degajat
stelei mele de acolo din ascuns
să nu mai clipocească
umbrele însăilând..

călătorii


 cu faţa ascunsă în
marasme de argint
 -călător al unui timp
apus caut o vină -atât
cât mi-a mai rămas din
celebrele vieţi ale celor ce
m-au născut
odata cu
toamna asta stoarsă din
fibra lemnoasă de chiparos
adunându-mi ridurile frunţii
încerc să le acopăr copiilor albaştri
locul dezvelit al inimilor secate şi
degetele mele crude risipesc universul
de-a lungul şi de-a latul drumurilor de oţel :
-inimă de aur zic inimă de fier înroşit
lasă-mă să mi se stingă felinarul
nu mai pot fi
eu
veşnicul
călător
al umărului obosit

joi, 9 octombrie 2014

poezii din noul volum ,,Intre Intuneric si Adanc,,

1.dragă lume


simt că mă asemăn
din ce în ce mai mult
cu tine amintindu-mi 
tot 
mai 
mult
decât poţi tu auzi nu
mă mai recunosc
decât în ceva
-foarte special-
cioplit
ca un templu
dărâmat cu umerii din piatră
ascut pasul tău
-cât de 
nemiloasă
mă simţi?-iubire-
dăltiută în inima albă
a iubirilor mele


2.aud strigătul


prin venele păpuşii mele diana
curg oasele străbunilor mei
încorsetându-mă
în sânge
tremur
ca un frunzar
amăgită de tăiuşul toamnei
diana coboară din vitrine ,,ai grijă
îi şi zic sfărâmându-mi trupul
în izvoarele adânci ai grijă
zic
sunt aici şi nu mai sunt
atinsă de gânduri inumane,,
atât de atent
mă împletesc
în văpaia albastră a oglinzii
ca o placă de mormânt
cu chipul tău
încrustat
în mine
aud
strigătul de luptă...

luni, 29 septembrie 2014

***printre stele***



ni s-au adăpat zările
cu nemărginiri imaculate
-cutremur în trupul oglinzii-
firea mea pare mai presus
de orișice
legământ...
surâsul meu stors
în cochilii de melc
cine l-ar mai putea cuprinde
cu pâlpâire de cristalin.
dar iată-mă
cum parcă merg.
pe cealaltă parte
fără să te ating,
ca o pentagramă
sfâşiată
ochii tăi calzi
nu se mai sting-amintire
pururea vie-
încătuşată
în palma unor frunze.
ce slabă amăgire
de moarte.
într-o zi
o să alerg
pe o curbură a mâinilor tale
cu arborii crescuţi
pe umeri coborându-mi
calea printre stele

sâmbătă, 27 septembrie 2014

---de-a v-ati ascunsele

și m-am ascuns aici
ca o umbră
sculptată în ceţuri de fum
pielea mea netăbăcită
azi
străluce
-tainic-m-am ascuns
în piatra asprită
de vânturi
-nou legământ-
jocul acesta: ,,de-a v-aţi ascunselea de mine,,
ar fi trebuit să mă scoată mai bună
mai nemiloasă
mai tare
ca o unghie-elitră
dar lasă

joi, 11 septembrie 2014

din noul volum

Între Întuneric şi Adânc

mi s-a făcut cunoscut adâncul
până la cea din urmă treaptă
umărul meu larg l-a cunoscut
-zgomot asurzitor al copitelor de inorog-
o să se prăvălească timpul zic
aşa nevolnic mâna ta se va aprinde
tălpile în piatră se vor preface
şi ochiul şi inima şi gura
or să mă caute
printre ierburi şi rădăcini
ca pe o picătură
desprinsă din trupurile mării
şi iată voi fi bine
cuvântată
de gustul amiezii
-ecou alb-ne
sfârşit

luni, 8 septembrie 2014

Re}Întregirea

poezii din noul volum ,,Între Întuneric şi Adânc,,

Re)]ntregirea

s-au închis toate drumurile lumii
şi iată-mă azi
garantată
nu mai am nici o hibă
carnea mea pare perfectă
te mângâie şi te repornește
ştie cum să îţi crească
în venele anume desfăcute
îţi turuie țipător:
-hei, domnule!
da. tu, domnul acela
cu ochelari şi redingotă
sunt ultima ta şansă
cândva o să îmi piară tot elanul
voi putrezi şi eu în explozii solare
atârnată mirosind a molii
ce mai atâta părere de rău
sunt rezistentă la primejdii
sunt fabricată dintr-un aliaj ştii tu
prea bine care ne leagă
prin ochiul de plastic 

prin umărul de jad.
arată-mi doar palmele de sânge
aş putea aşa cărunte ca şi pământul cum sunt
îţi slobozesc în ele toţi copiii
reîntregindu-ţi numele şi
al tău neam.


ne pierdem

uneori ne pierdem
în contururi nedefinite.
adevărați ca
trenurile de noapte
scârțâim
pe liniile morții,
adăpostim în noi răniți
cu sufletele amputate
şi totuși glăsuim
din nepăsare a lupi
cu gurile tulburate.
mărginim zările până
ne desfacem de umbre
ca niște chiparoși cu ramurile asfințite
în seva proaspătă. mocnim.
dezamăgiri cu piepturile aprinse
ne strângem plângăcios
dinapoia pleoapelor
şi amurgim.


zbor întunecat

plină de nuferi

de stele 
imagini sterpe
străvezii şi totuşi
iată!
alunecare
pe al tău gând
cresc în florile pustiului
ca o îndurare ca o minimă îngăduință
simplă înfățișare în drumul spre mecca
înger de fier
caut rugina zborului din urmă
,,în mintea mea circulă dezamăgiri
mondenități cu sânul plin
ne tot scufundă
citim nocturn ziarul
cu ochii gălbejiți
schimbăm din 4 în 4 ani macazul
şi totuşi ne trezim în locul
în care nimeni n-a gustat din biruința.
încremenim statui în timp
cu mâinile de aripă strivite,,.

marți, 26 august 2014

Amintiri din copilarie-I. Creanga

Amintiri din copilarie – La scaldat

 https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=GvW_KsdSalo
coperta5 138x200 Amintiri din copilarie La scaldat
Amintiri din copilarie
de Ion Creanga
Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe capul mamei: niște sumani să-i scoată din stative; alții să-i nividească și să înceapă a-i țese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aștepta cusutul; pieptănușii în laiță n-avea cine-i ținea de coadă; roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură ! Ș-apoi, vorba ceea: „Nu ședea, că-ți șede norocul„. Țevi de făcut la sucală; copil de țâță în albie, pe lângă alții vro cinci-șase, care așteptau să le faci demâncare. Treabă era acolo, nu încurcală; și încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Și mă scoală mama atunci mai dimineață decât alte dăți și-mi zice cu toată inima:
- Nică, dragul mamei ! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos; și eu asemenea nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile și stai lângă mămuca, de-i fă țevi și leagănă copilul; c-apoi și eu ți-oi lua de la Fălticeni o pălăriuță cu tăsma ș-o curălușă de cele cu chimeri, știi cole, ca pentru tine !
- Bine, mamă ! dar, în gândul meu, numai eu știam.
Toate ca toatele, dar la cusut și sărăduit sumane și mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; și din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă „Ion Torcalău„, cum îi zicea unui țigan din Vânători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, și torceam împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i le arătam sara acasă.
Așa ne duceam băieții și fetele unii la alții cu lucru, ca să ne luăm de urât, ceea ce la țară se cheamă șezătoare și se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, și cum sfârâia fusul roții, așa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi ! Martor îmi este Dumnezeu ! Și-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpușoi, i-am scos Măriucăi un șoarec din sân, care era s-o bage în boale pe biata copilă, de n-aș fi fost eu acolo.
D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice și mai ales prin luncile și dumbrăvile cele pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic și sulcină de pus printre straie, cine umbla? Povestea cântecului: „Fă-mă, Doamne, val de tei Și m-aruncă-ntre femei !„
Și, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrule.
coperta21 Amintiri din copilarie La scaldat
Amintiri din copilarie
Dar când auzeam de legănat copilul, nu știu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. Însă ce era să faci când te roagă mama ? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe ceriu și așa de frumos și de cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am șparlit-o la baltă cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă și de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra ! De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară și începe a striga, de da duhul dintr-însa: „Ioane ! Ioane ! Ioane !„ și Ion, pace ! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ și se ia după mine la baltă, unde știa că mă duc; și, când colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cât mi ți-i gliganul; apoi, în picioare, țiind la urechi câte-o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, și aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta și în stânga, spuind cuvintele:
Auraș, păcuraș,
Scoate apa din urechi,
Că ți-oi da parale vechi;
Și ți-oi spăla cofele
Și ți-o bate dobele !
După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în știoalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu și una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gură; ș-apoi, huștiuliuc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci așa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam. După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul și Duhul Sfânt, și înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la marginea bălții, cât mi ți-i moronul, și mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului-tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ș-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume ! În sfârșit, mama, cât era ea de tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea și vine tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ie toate hainele frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh:
- Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ș-apoi atunci vom ave altă vorbă!
Și se tot duce.
Ei, ei ! ce-i de făcut, Ioane ? ! Fetele de la ghilit, care văzuse asta, numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de rușine, și cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Și din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strâng de gât, nu altăceva. Dar vorba ceea: „Poți opri vântul, apa și gurile oamenilor ?„ De-aceea le-am lăsat și eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura la urechi, și pândind vreme pe când șed ele plecate și dau pânza în apă la ghilit, fac țuști ! din baltă ș-o ieu la sănătoasa; și așa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Și fuga, și fuga, fără să mă uit în urmă, pănă ce dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de rușine să nu întâlnesc vrun om, ci sar în grădina lui Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din hudiță în grădină la Trăsnea, și iar prin păpușoi; și când aproape să ies din grădină, mă simțesc câinii lui Trăsnea, și la mine, să mă rupă ! Ce-i de făcut ? Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muște câinii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ și să-i lași să te latre cât le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cât bat și, de la o vreme, te părăsesc și se duc. Și adevărat este, căci așa am scăpat și eu de câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei și ei cu mine. Noroc din ceriu pănă-n pământ că nu m-a prins melianul și haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când mă zăpsise în grădina lui la furat mere domnești și pere sântiliești, căci m-ar fi snopit în bătaie. Ș-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit!
În sfârșit, după ce m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, și atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi, pănă în dreptul ogrăzii, și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vânt după trebi, când în casă, când afară; și-mi era mai mare mila de dânsa, dar și de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: „Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.„ Și nemaiputând suferi foamea, încep a mărnăi ugilit printre gard:
- Mămucăi, iacată-mă-s !
Ș-odată și sar în ogradă, mă înfățișez dinaintea mamei, așa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut și zic, scâncind:
- Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce știi cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame ! Vorba ceea: „Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul.„ Ea, atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeș la mine și zice oftând:
- Bine-ți șede, coșcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta și să mă lași tocmai la vremea asta fără leac de ajutor ! Hai de mânâncă, dar să știi că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porți de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu știu, zău!
Și, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi umblu tot cu binișorul pe lângă dânsa și nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, căci: „Vorba dulce mult aduce„; la trebi-s hărnicuț cât se poate: derdicam și măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă când se ducea undeva. Și-ntr-o zi o văd că mă sărută și-mi zice cu blândețe:
- Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, și să-ți dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porți de-o bucată de vreme încoace!
Atunci eu, pe loc am început a plânge, și bucuria mea n-a fost proastă. Și mai multă mustrare am simțit în cugetul meu decât oricând. Și de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile și de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci când m-a luat cu binișorul. Și să nu credeți că nu mi-am ținut cuvântul de joi pănă mai de-apoi, pentru că așa am fost eu, răbdător și statornic la vorbă în felul meu. Și nu că mă laud, căci lauda-i față: prin somn nu ceream demâncare; dacă mă sculam, nu mai așteptam să-mi dea alții; și când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ș-apoi mai aveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binișorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o drăguță de trebușoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meșteșugul ei. Povestea ceea: „Un nebun arunc-o piatră în baltă, și zece cuminți n-o pot scoate”.
În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată ? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!

luni, 25 august 2014

tac

tac de parcă
m-a înghiţit
o aripă umedă
vânturi de miază zi îmi
spulberă aşezarea
vânători aroganţi
cu puştile pregătite
hăituiesc paşii înserării
şi eu iară tac
acoperidu-mi
cu o mână visarea
levitez pe sub geana
neadormită a sorţii

duminică, 24 august 2014

Mi s/a terminat caietul de Mircea Santimbreanu

 
Ia te uita! S-a terminatşi doar alaltăieri l-am cumpărat?!Uimirea băieţelului din clasa aIIIa era neprefăcută. Nu, nu aveam de-aface cu unul dinaceiacarepitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovăţie:— Mi s-a terminat caietul, tovarăşe învăţător. N-am putut scrie tema, N-am avut pe ce…Caietul cu pricina se isprăvise, cu adevărat! Ciudat însă: s-a împuţinat — ce zic eu? — s-a topit,da, acesta era cuvântul potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese dinel decît o pojghiţă de caiet, la umbra celor două coperţi… Toate celelalte file şi-au luat zborul,smulse parcă de un vânt ciudat… La ceilalţicopiifoile caietului nu zboară, nu mor. nu setopesc văzând cu ochii. Atunci ce s-a intâmplat cu acest caiet? Ce rău ascuns i-a împuţinatfoile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu oricp preţ. Dacă e o molima necunoscută până acum.,şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa a III-a, din toată şcoala, din toate şcolile?Aşa mă frământam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia băiatului.Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coperţile uscate, ca nişte aripi jumulite,fară puteri…Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lîngă mine un clinchet de bicicletă Amtresărit.-Cine a intrat cu bicicleta în clasă?-Eu.Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrăţele, exact ca cele din caietul ce-1 aveam înmână.— Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sunt singură, căci n-am plecat la o plimbareoarecare, ci într-o adevărată cursă de ciclişti. Sunt însă singura caream mai rămas pe drum. Poate pentru că roata din faţă e niţel în „opt” şi n-am nici şa. A uitat băieţaşul să mi-odeseneze.Darnu-i nimic… Noi, foile de hârtie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încălecat pe-oroată şi v-am spus povestea toată…„Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpânului,” îmi ziceam, încercînd să-mi dau seama cam câte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru când, deodată, unzbârnâit ce cobora şi se ingroşa, îmi îndreptă cercetările în altă direcţie. Spre tavan. Era unavion.- Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!- De aici am plecat, aici mă întorc. Acesta e aerodromul meu obişnuit. Priviţi ce aripi am, cefuzelaj, ce coadă… Vă place zborul meu lin, elegant?Dar câtă străduinţă a trebuit din partea constructorului, nu mă întrebaţi!? Câte modele şi câte zboruri de încercare! … Aproape că i s-aterminat caietul. Darmi se pare că vă deranjez cu zbîrnîitul meu. Văd că sunteţi îngândurat… - Da. Fac o socoteală, am răspuns. Caietul a avut alaltăieri 50 de file. Cinci-şase biciclete, cinci-şase aeromodele fac cel putin o duzina de foi. Dar unde or fi pierit celelalte?

2.Onoarea mai presus, de mircea santimbreanu


Mărturisesc sincer, cu plăcere chiar, îl invidiez pe Gogu Buzdugan. Şi nu atât pentru bicepşii lui de beton (şi la nevoie de cauciuc), cât pentru caracterul său cutezător şi generos, şi mai ales, da, mai ales pentru cavalerismul său. „Onoarea mai presus de orice" pare să fie deviza sa care, nescrisă pe vreo eşarfă, scapără cu prisosinţă în ochii lui înflăcăraţi. Nimic nu scapă acestor ochi. Nici cea mai milimetrică-dar ce zic eu?-microscopică abatere de la legile onoarei. Pesimiştii n-au decât să deplângă agonia cavalerismului. Bocetul lor mă lasă rece. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan! Ei nu l-au văzut repezindu-şi scrutător privirea şi, la nevoie, pumnii, întru apărarea nobilului ideal: onoarea!!
Iată-l! Freamătă. De undeva de la etaj se aude un bâzâit întretăiat ca hârşâitul unui ac de patefon pe o placă crăpată. Cavalerul cunoaşte acest zgomot: un plâns de fată, cu sughiţuri! O victimă? Din două salturi a şi ajuns la etaj. Ghemuită, cu nasul în poală, plânge o fetiţă. Şi aşa, boţită, plânsă şi despletită, pare mai degrabă o salcie plângătoare, răsărită dintr-unul din ghivecele de lut.
- De ce plângi? o întrebă cu voce tunătoare cavalerul.
- M-a bă-tut un bă-iat! răspunde fetiţa, sughiţând ca pentru a despărţi cuvintele în
silabe.
- Cine? Care a îndrăznit?
În ochii cavalerului, sub sprâncenele încruntate, s-a făcut întuneric. Un întuneric zămislitor de fulgere.
- Uite, ăla! arată fata un băiat cu tricou marinăresc.
- Hai cu mine!
O ia de mână, şi aşa, întunecat, răzbunător, răvăşit de indignare, se îndreaptă către agresor.
-Ascultă mă, huliganule, de ce ai lovit această biată fetiţă? Netrebnicule, nu vezi ce slabă e?
- Eu? Am lovit-o eu? se dezvinovăţeşte pierdut matelotul. Am îmbrâncit-o aşa ... în glumă. De fapt nici n-am atins-o... şi pe urmă, se smiorcăie huliganul cu ochii ţintă la bicepşii cavalerului, şi ea mi-a zis „obraznic"!
Fata sughiţe, împletindu-şi codiţele. Explică:
- El mi-a pus piedică şi m-a tras de coade, şi eu i-am zis atunci obraznic, şi el a început să mă-nghiontească.
Cavalerul rămâne câteva clipe pe gânduri, cumpănind în tăcere. Apoi izbucneşte deodată către fată:
- Care va să zică l-ai făcut obraznic? Cum îţi permiţi tu, o musculiţă, să insulţi un băiat? Bine ţi-a făcut! Şterge-o, că-ţi dau un brânci de nu te vezi!
Petrece din ochi, tremurând de furie reţinută, pe „musculiţă" ce a luat-o la fugă pe scări şi, întorcându-se spre marinar, îl bate pe umăr, cavalereşte:
- Uite ce e, amice. Te rog să mă ierţi. Ştii, eu credeam că ai bătut-o fără nici un motiv. Dar dacă te-a jignit, sunt de acord. Asta e o chestie de onoare!
 De aceea ziceam la început: pesimiştii n-au dreptate. Cavalerismul n-a pierit. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan!

 

lecturile copilariei





Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery (rezumat)

Naratorul avea şase ani,atunci când a văzut o poză într-o carte, despre Pădurea Virgină, care se numea Poveşti Trăite.Poza reda înfăţişarea unui şarpe boa,care înghiţea un animal sălbatic.
Iar,în carte scria:”Şerpii boa îşi înghit  prada întreagă fără s-o mestece.Apoi nu se mai pot mişca şi dorm vreme de şase luni cât îşi fac digestia.”Această poză i-a dat mult de gândit în legătură cu aventurile din junglă,şi astfel a început primul său desen.Însă oamenii mari nu i-au înţeles desenele,şi l-au sfătuit să se ocupe de geografie,istorie,aritmetică şi gramatică.Aşadar,şi-a ales meseria de pilot.Pe parcursul vieţii a luat contact cu o mulţime de oameni.Însă,a trăit singur,fără a avea pe cineva cu care să stea de vorbă cu adevărat,desenele sale nu prezentau interes şi erau considerate,ca ceva abstract  pentru  cei din jur.Dar într-o zi a făcut o pană la motor în deşertul Sahara.A rămas izolat.Spre surprinderea lui,în mijlocul deşertului,în zorii zilei,cineva cu glas firav şi ciudat,îl roagă să-i deseneze o oaie.Aşa a făcut cunoştinţă cu micul prinţ.După mai multe încercări,a reuşit să facă un desen pe placul micului prinţ,o oaie închisă într-o ladă.Micul prinţ punea o mulţime de întrebări,dar părea că nu le aude pe cele care îi erau adresate lui.Interlocutorul a dedus că micul prinţ venea de pe asteroidul B 612.Conversaţia cu micul prinţ era interesantă,acesta nu era interesat de cifre,de afaceri,etc…,aşa cum sunt oamenii mari,pe el îl interesa de locul unde îşi va ţine oaia,de arbuştii numiţi baobabi,dacă oile mănâncă baobabi şi că oamenii mari ar trebui să smulgă baobabii de îndată ce-i pot deosebi de trandafiri.
Micul prinţ părăseşte asteroidul B 612 şi pleacă pentru a cunoaşte lumea.În drumul său întâlneşte mai multe planete minuscule cu un singur locuitor.Prima planetă era locuită de un rege care credea că domneşte peste tot universul.A doua planetă era locuită de un înfumurat căruia îi plăcea să fie admirat şi aclamat.A treia planetă era locuită de un beţiv.Micul prinţ pleacă mai departe,spunându-şi în sinea lui:”Oamenii mari sunt categoric foarte,foarte ciudaţi!”
A patra planetă era locuită de un om de afaceri,care îşi petrecea tot timpul numărând stelele pe care credea că le posedă.Micul prinţ ajunge pe a cincea planetă,locuită de un lampagiu şi felinarul său.Lampagiul a fost singurul care a reuşit să-i facă o impresie bună, micului prinţ.
A şasea planetă,de 10 ori mai mare decât cele întâlnite până acum,era locuită de un geograf,care-i sugera micului prinţ să viziteze Terra,deoarece această planetă are o reputaţie bună.
Aşadar,a şaptea planetă a fost Terra!Terra nu e o planetă oarecare,este o planetă însemnată!Aici,începe să caute oameni,dar a nimerit în deşert,în Africa.Vorbeşte cu un şarpe,apoi cu o floare,însă nu întâlneşte nici un om.După un timp întâlneşte o vulpe.Cu aceasta poartă un dialog lung şi devin prieteni.De la ea învaţă multe lucruri,şi faptul că oamenii se pot simţi singuri,chiar dacă sunt înconjuraţi de o mulţime de oameni.Înţelege că are o responsabilitate faţă de floarea firavă,pe care a lăsat-o acasă.Mai înţelege că acea floare este unică pentru el şi se deosebeşte de toţi trandafirii din lume,pentru că el are nevoie de acea floare şi floarea de el.Pilotul şi Micul prinţ erau deja în a opta zi de pană în deşert.Provizia de apă era terminată,avionul nu era încă reparat,şi,împreună încep să caute o fântână în deşert.Într-un târziu găsesc fântâna şi îşi potolesc setea.
Copilul cu păr de aur trebuie să se întoarcă acasă,despărţirea este foarte grea,iar prietenia ce s-a legat între ei doi va dăinui pentru totdeauna.Micul prinţ îi spune pilotului,că,din acel moment se poate uita în fiecare noapte la stele,deoarece pe una dintre ele se află şi el,băieţelul cu păr de aur şi zâmbet fermecător.Din acel moment,pentru pilot,stelele au căpătat  o cu totul altă semnificaţie.

A murit Luchi…
de Otilia Cazimir

Un clopoţel a început să se smucească deasupra uşii, speriat. Parcă vrea să-şi rupă frânghiuţa şi s-o ia la fugă.Intrăm în clasă. Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful picioarelor, mă sprijin în coate şiabia izbutesc să mă aşez, strâmb, pe-o margine de bancă. Fetele se foiesc o vreme, pe urmă se astâmpără. E aşa de linişte, că se aude cum îşi strigă Hună, pe stradă, covrigeiilui săraţi...
-Casian Alexandra!
E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumeamă strigă Luchi... Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva CasianAlexandra! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.
Doamna se uită la mine şi râde. Are un dinte de aur, drept în faţă.
-Cu mata vorbesc, fetiţo... Cum te cheamă?
Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu râsul stăpânit al clasei.Cum îţi zice mama acasă? stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă.
-Luchi! sare de lângă mine, răpezind înainte două degete ascuţite, una bondoacă si zburlită, Luchi, ca la căţei!
Toate fetele se uită la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o datămi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.Nu-i adevărat! Acasă, mama îmi zice... Casian Alexandra! răspund repede, ca să se isprăvească odată, uitându-mă urât spre zburlită.S-a isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez la locul meu şi mă uit lamine, la fetiţa asta nouă pe care-o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu gumă de pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şicozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stă cumintecu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei...Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva peacasă, poate în lădiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-aufost şi care nu mai au nume.Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită...Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi. I-e milă, ca de păpuşa moartă căreia i-acules ochii verzi şi reci de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun... demult.

joi, 21 august 2014

amintiri apocaliptice


o cunosc pe larra după

crizantemele din păr

îi scriu pe o margine de cer

amintiri apocaliptice

îngropate în nisip

larra surâde strigă aleargă

atâtea lucruri încă

nu i le-am povestit

o simt cum îmi pătrunde în carne

mirosind a fân mâinile ei fine de mătase

netezesc nourii cerul pare mai profund

nimeni nu mai trece dincolo de gânduri

pescărușul îşi ridică aripa rănită

e atâta soare Doamne

atâta soare limpede şi curat

marți, 19 august 2014

generaţii de granit

cu pânze de păianjen
în colţurile gurii
zâmbim a cântec
suspinăm a vis
şi ochii ni se întunecă
în ploi de lumină

scriu poemul veşniciei
pe un papirus neînvins

ascut degete
în sunetele nopţii
greierii îşi coboară fruntea
înţelepţindu-ne
cu o nouă viaţă

miercuri, 6 august 2014

urma pasului de jad



au plecat oamenii de foc spun
femeii cu turban astăzi
mamele îşi strecoară pruncii
prin uşile deschise
faţa omului o să ne privească
dintr-o oglinda adormită
într-un alt neam într-o altă religie
sau ţară muntele de foc va scuipa alt sânge
,,iubirile au pasul legat,,
bărbaţii nu mai ştiu să mintă
adevăruri crude atârnă
de grumazul adânc al lumii
săpătură şarpelui calcă
peste culcuşul capului aplecat
prin ierburile de fier
rămâne doar urma pasului de jad
refuzându-ne gândul curat

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...