Amintiri din copilarie – La scaldat
https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=GvW_KsdSalo
Amintiri din copilarie
de Ion Creanga
Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai
totdeauna, o mulțime de trebi pe capul mamei: niște sumani să-i scoată
din stative; alții să-i nividească și să înceapă a-i țese din nou; un
teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aștepta cusutul; pieptănușii
în laiță n-avea cine-i ținea de coadă; roata ședea în mijlocul casei,
și canură toarsă nu era pentru bătătură ! Ș-apoi, vorba ceea: „Nu ședea,
că-ți șede norocul„. Țevi de făcut la sucală; copil de țâță în albie,
pe lângă alții vro cinci-șase, care așteptau să le faci demâncare.
Treabă era acolo, nu încurcală; și încă se cerea degrabă, căci venea cu
fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Și mă scoală mama
atunci mai dimineață decât alte dăți și-mi zice cu toată inima:
- Nică, dragul mamei ! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci
se scutură ovăzul cela pe jos; și eu asemenea nu-mi văd capul de trebi;
tu mai lasă drumurile și stai lângă mămuca, de-i fă țevi și leagănă
copilul; c-apoi și eu ți-oi lua de la Fălticeni o pălăriuță cu tăsma ș-o
curălușă de cele cu chimeri, știi cole, ca pentru tine !
- Bine, mamă ! dar, în gândul meu, numai eu știam.
Toate ca toatele, dar la cusut și sărăduit sumane și mai
ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; și din astă
pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi
era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea și-mi bătea din pumni,
poreclindu-mă „Ion Torcalău„, cum îi zicea unui țigan din Vânători. Însă
pentru asta tot îmi era dragă, și torceam împreună cu dânsa, la umbra
nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i
le arătam sara acasă.
Așa ne duceam băieții și fetele unii la alții cu lucru, ca
să ne luăm de urât, ceea ce la țară se cheamă șezătoare și se face mai
mult noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare
dragul pe întrecute cu Măriuca, și cum sfârâia fusul roții, așa-mi
sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi ! Martor îmi este Dumnezeu !
Și-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpușoi,
i-am scos Măriucăi un șoarec din sân, care era s-o bage în boale pe
biata copilă, de n-aș fi fost eu acolo.
D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie,
pe colnice și mai ales prin luncile și dumbrăvile cele pline de
mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele, sovârv de umplut
flori, dumbravnic și sulcină de pus printre straie, cine umbla? Povestea
cântecului: „Fă-mă, Doamne, val de tei Și m-aruncă-ntre femei !„
Și, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrule.
Amintiri din copilarie
Dar când auzeam de legănat copilul, nu știu cum îmi venea;
căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. Însă ce
era să faci când te roagă mama ? Dar în ziua aceea, în care mă rugase
ea, era un senin pe ceriu și așa de frumos și de cald afară, că-ți venea
să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am
șparlit-o la baltă cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă și de
necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra ! De la o vreme, mama,
crezând că-s prin livadă undeva, iese afară și începe a striga, de da
duhul dintr-însa: „Ioane ! Ioane ! Ioane !„ și Ion, pace ! Văzând ea că
nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ și se ia după mine la
baltă, unde știa că mă duc; și, când colo, mă vede tologit, cu pielea
goală pe nisip, cât mi ți-i gliganul; apoi, în picioare, țiind la urechi
câte-o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, și
aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta
și în stânga, spuind cuvintele:
Auraș, păcuraș,
Scoate apa din urechi,
Că ți-oi da parale vechi;
Și ți-oi spăla cofele
Și ți-o bate dobele !
După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în știoalna unde mă
scăldam: una pentru Dumnezeu și una pentru dracul, făcând parte dreaptă
la amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul
știoalnei, cu bulbuci la gură; ș-apoi, huștiuliuc! și eu în știoalnă,
de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci așa ne era obiceiul
să facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam. După asta, mă mai
cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul și Duhul Sfânt,
și înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la
marginea bălții, cât mi ți-i moronul, și mă uitam pe furiș cum se joacă
apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul
meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile
subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de
mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului-tot, a
fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai
vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ș-ar fi trebuit să înceapă a
mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de
amiază. Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire,
uitasem că mai trăiesc pe lume ! În sfârșit, mama, cât era ea de tare de
cap, de la o vreme pierde răbdarea și vine tiptil, în vârful degetelor,
pe la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ie toate
hainele frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă,
zicându-mi cu năduh:
- Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ș-apoi atunci vom ave altă vorbă!
Și se tot duce.
Ei, ei ! ce-i de făcut, Ioane ? ! Fetele de la ghilit,
care văzuse asta, numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe
socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de rușine, și
cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Și din dragostea cea mare de
mai dinioarea, îmi venea acum să le strâng de gât, nu altăceva. Dar
vorba ceea: „Poți opri vântul, apa și gurile oamenilor ?„ De-aceea le-am
lăsat și eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura la urechi, și
pândind vreme pe când șed ele plecate și dau pânza în apă la ghilit, fac
țuști ! din baltă ș-o ieu la sănătoasa; și așa fugeam de tare pe prund,
de săreau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus.
Și fuga, și fuga, fără să mă uit în urmă, pănă ce dau între hudiți, pe
drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de rușine să nu
întâlnesc vrun om, ci sar în grădina lui Costache și merg tupiluș prin
păpușoi; apoi într-o hudiță, din hudiță în grădină la Trăsnea, și iar
prin păpușoi; și când aproape să ies din grădină, mă simțesc câinii lui
Trăsnea, și la mine, să mă rupă ! Ce-i de făcut ? Auzisem eu din oameni
că, dacă vrei să nu te muște câinii și să te lase în pace, cum îi vezi
că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ și să-i lași să te latre
cât le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cât bat și, de la o
vreme, te părăsesc și se duc. Și adevărat este, căci așa am scăpat și
eu de câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei și ei cu
mine. Noroc din ceriu pănă-n pământ că nu m-a prins melianul și
haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când mă zăpsise
în grădina lui la furat mere domnești și pere sântiliești, căci m-ar fi
snopit în bătaie. Ș-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram
de pricopsit!
În sfârșit, după ce m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace,
cum v-am spus, am sărit în răspintenele unui drum; de acolo, în grădină
la noi, și atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Și
merg eu acum fără păsare prin păpușoi, pănă în dreptul ogrăzii, și mă
uit printre gard și văd pe mama cum se da în vânt după trebi, când în
casă, când afară; și-mi era mai mare mila de dânsa, dar și de pântecele
meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: „Milă mi-e de tine,
dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.„ Și nemaiputând suferi
foamea, încep a mărnăi ugilit printre gard:
- Mămucăi, iacată-mă-s !
Ș-odată și sar în ogradă, mă înfățișez dinaintea mamei, așa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut și zic, scâncind:
- Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce știi cu
mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame ! Vorba ceea:
„Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul.„ Ea, atunci, cum e
mama cu bunătate, se uită galeș la mine și zice oftând:
- Bine-ți șede, coșcogeme coblizan, să umbli lela pe
drumuri în halul acesta și să mă lași tocmai la vremea asta fără leac de
ajutor ! Hai de mânâncă, dar să știi că mi te-ai lehămetit de la inimă;
doar să te porți de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru
tine; dar nu știu, zău!
Și, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi
juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi umblu tot cu binișorul pe
lângă dânsa și nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu
vorba, căci: „Vorba dulce mult aduce„; la trebi-s hărnicuț cât se poate:
derdicam și măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă când
se ducea undeva. Și-ntr-o zi o văd că mă sărută și-mi zice cu blândețe:
- Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, și
să-ți dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că
te porți de-o bucată de vreme încoace!
Atunci eu, pe loc am început a plânge, și bucuria mea n-a
fost proastă. Și mai multă mustrare am simțit în cugetul meu decât
oricând. Și de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile și de m-ar fi
izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit în
fața ei, ca atunci când m-a luat cu binișorul. Și să nu credeți că nu
mi-am ținut cuvântul de joi pănă mai de-apoi, pentru că așa am fost eu,
răbdător și statornic la vorbă în felul meu. Și nu că mă laud, căci
lauda-i față: prin somn nu ceream demâncare; dacă mă sculam, nu mai
așteptam să-mi dea alții; și când era de făcut ceva treabă, o cam răream
de pe-acasă. Ș-apoi mai aveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu
răul, puțină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binișorul, nici atâta;
iar când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o drăguță de trebușoară ca
aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a
o desface cu tot meșteșugul ei. Povestea ceea: „Un nebun arunc-o piatră
în baltă, și zece cuminți n-o pot scoate”.
În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată ? Ia,
am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă
însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani,
nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am
făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de
când sunt, niciodată n-am fost!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu