duminică, 24 august 2014

Mi s/a terminat caietul de Mircea Santimbreanu

 
Ia te uita! S-a terminatşi doar alaltăieri l-am cumpărat?!Uimirea băieţelului din clasa aIIIa era neprefăcută. Nu, nu aveam de-aface cu unul dinaceiacarepitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovăţie:— Mi s-a terminat caietul, tovarăşe învăţător. N-am putut scrie tema, N-am avut pe ce…Caietul cu pricina se isprăvise, cu adevărat! Ciudat însă: s-a împuţinat — ce zic eu? — s-a topit,da, acesta era cuvântul potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese dinel decît o pojghiţă de caiet, la umbra celor două coperţi… Toate celelalte file şi-au luat zborul,smulse parcă de un vânt ciudat… La ceilalţicopiifoile caietului nu zboară, nu mor. nu setopesc văzând cu ochii. Atunci ce s-a intâmplat cu acest caiet? Ce rău ascuns i-a împuţinatfoile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu oricp preţ. Dacă e o molima necunoscută până acum.,şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa a III-a, din toată şcoala, din toate şcolile?Aşa mă frământam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia băiatului.Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coperţile uscate, ca nişte aripi jumulite,fară puteri…Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lîngă mine un clinchet de bicicletă Amtresărit.-Cine a intrat cu bicicleta în clasă?-Eu.Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrăţele, exact ca cele din caietul ce-1 aveam înmână.— Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sunt singură, căci n-am plecat la o plimbareoarecare, ci într-o adevărată cursă de ciclişti. Sunt însă singura caream mai rămas pe drum. Poate pentru că roata din faţă e niţel în „opt” şi n-am nici şa. A uitat băieţaşul să mi-odeseneze.Darnu-i nimic… Noi, foile de hârtie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încălecat pe-oroată şi v-am spus povestea toată…„Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpânului,” îmi ziceam, încercînd să-mi dau seama cam câte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru când, deodată, unzbârnâit ce cobora şi se ingroşa, îmi îndreptă cercetările în altă direcţie. Spre tavan. Era unavion.- Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!- De aici am plecat, aici mă întorc. Acesta e aerodromul meu obişnuit. Priviţi ce aripi am, cefuzelaj, ce coadă… Vă place zborul meu lin, elegant?Dar câtă străduinţă a trebuit din partea constructorului, nu mă întrebaţi!? Câte modele şi câte zboruri de încercare! … Aproape că i s-aterminat caietul. Darmi se pare că vă deranjez cu zbîrnîitul meu. Văd că sunteţi îngândurat… - Da. Fac o socoteală, am răspuns. Caietul a avut alaltăieri 50 de file. Cinci-şase biciclete, cinci-şase aeromodele fac cel putin o duzina de foi. Dar unde or fi pierit celelalte?

2.Onoarea mai presus, de mircea santimbreanu


Mărturisesc sincer, cu plăcere chiar, îl invidiez pe Gogu Buzdugan. Şi nu atât pentru bicepşii lui de beton (şi la nevoie de cauciuc), cât pentru caracterul său cutezător şi generos, şi mai ales, da, mai ales pentru cavalerismul său. „Onoarea mai presus de orice" pare să fie deviza sa care, nescrisă pe vreo eşarfă, scapără cu prisosinţă în ochii lui înflăcăraţi. Nimic nu scapă acestor ochi. Nici cea mai milimetrică-dar ce zic eu?-microscopică abatere de la legile onoarei. Pesimiştii n-au decât să deplângă agonia cavalerismului. Bocetul lor mă lasă rece. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan! Ei nu l-au văzut repezindu-şi scrutător privirea şi, la nevoie, pumnii, întru apărarea nobilului ideal: onoarea!!
Iată-l! Freamătă. De undeva de la etaj se aude un bâzâit întretăiat ca hârşâitul unui ac de patefon pe o placă crăpată. Cavalerul cunoaşte acest zgomot: un plâns de fată, cu sughiţuri! O victimă? Din două salturi a şi ajuns la etaj. Ghemuită, cu nasul în poală, plânge o fetiţă. Şi aşa, boţită, plânsă şi despletită, pare mai degrabă o salcie plângătoare, răsărită dintr-unul din ghivecele de lut.
- De ce plângi? o întrebă cu voce tunătoare cavalerul.
- M-a bă-tut un bă-iat! răspunde fetiţa, sughiţând ca pentru a despărţi cuvintele în
silabe.
- Cine? Care a îndrăznit?
În ochii cavalerului, sub sprâncenele încruntate, s-a făcut întuneric. Un întuneric zămislitor de fulgere.
- Uite, ăla! arată fata un băiat cu tricou marinăresc.
- Hai cu mine!
O ia de mână, şi aşa, întunecat, răzbunător, răvăşit de indignare, se îndreaptă către agresor.
-Ascultă mă, huliganule, de ce ai lovit această biată fetiţă? Netrebnicule, nu vezi ce slabă e?
- Eu? Am lovit-o eu? se dezvinovăţeşte pierdut matelotul. Am îmbrâncit-o aşa ... în glumă. De fapt nici n-am atins-o... şi pe urmă, se smiorcăie huliganul cu ochii ţintă la bicepşii cavalerului, şi ea mi-a zis „obraznic"!
Fata sughiţe, împletindu-şi codiţele. Explică:
- El mi-a pus piedică şi m-a tras de coade, şi eu i-am zis atunci obraznic, şi el a început să mă-nghiontească.
Cavalerul rămâne câteva clipe pe gânduri, cumpănind în tăcere. Apoi izbucneşte deodată către fată:
- Care va să zică l-ai făcut obraznic? Cum îţi permiţi tu, o musculiţă, să insulţi un băiat? Bine ţi-a făcut! Şterge-o, că-ţi dau un brânci de nu te vezi!
Petrece din ochi, tremurând de furie reţinută, pe „musculiţă" ce a luat-o la fugă pe scări şi, întorcându-se spre marinar, îl bate pe umăr, cavalereşte:
- Uite ce e, amice. Te rog să mă ierţi. Ştii, eu credeam că ai bătut-o fără nici un motiv. Dar dacă te-a jignit, sunt de acord. Asta e o chestie de onoare!
 De aceea ziceam la început: pesimiştii n-au dreptate. Cavalerismul n-a pierit. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan!

 

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...