marți, 27 decembrie 2016

Eroul meu

Tata a fost eroul meu din poveștile mamei. Pare patetic și neinteresant, nu-i așa? Pentru că amintirea cea mai frumoasă a unui copil este legată de chipul și faptele mărețe ale părinților săi.
În fiecare iarnă crâncenă, când lemnele trosneau în sobă,iar limbile focului desenau personaje hidoase pe pereți, mama își amintea cum a căzut într-o copcă, într-o iarnă, pe înserate, pe când se întorcea acasă după ce fusese la o croitoreasă din satul de peste iaz ca să probeze o bundă din piele de miel.
Vocea mamei curge suavă, depănând pe un ghem nevăzut firul acelor amintiri încă destul de treze în inima ei greu încercată.
-Cum adică era cât pe ce să te îneci?
-Și tata te-a scos de sub gheață?
-A putut să facă asta singur?
Eram curioși de fiecare dată pentru că mama povestea parcă de fiecare dată în alt fel și noi nu mai pridideam cu întrebările. În fața noastră parcă se deschidea un ecran uriaș, iar dincolo de sticlă se auzeau strigătele mamei după ajutor.
-Uite așa, am vorbit eu de una, de alta și dintr-o dată parcă noaptea m-a înghițit. Dar se făcuse un întuneric din acela, lăptos și greu, de puteai să îl tai cu cuțitul. Taică-tu mi-a zis, la plecare, să nu care cumva, dacă se înserează, să îmi dea prin gând să o iau peste apă, pe de-a dreptul. Și tocmai în ziua aceea au făcut paznicii de la iaz copci, ca niște răsuflători peștilor. Eu nu am știut despre asta și cu toate că îmi ziceam în gând că nu o să trec peste pârâu, ceva mai presus de mine îmi ducea pașii chiar într-acolo. Apoi, m-am gândit la asta mică(și mama mă arată pe mine) că nu avea mai mult de câteva luni și m-am întrebat ce s-ar întâmpla cu ea dacă aș muri înecată în apa asta. Numai am strigat:-Aaaa! și am simțit că cineva îmi trage picioarele de sub mine și devin foarte grea, parcă aveam trupul de plumb. Am simțit că am nimerit în copcă. Îmi venea să țip dar limba mi se legase în gură de nu puteam să mi-o mișc. Norocul meu a fost că am atins marginea copcii cu picioarele și am dat drumul cizmelor din picioare. Picioarele îmi erau acum goale și puteam să îmi controlez mai bine trupul și să mă țin cu greu la suprafață. Auzeam huruitul apei de la călugăr și așa mi-am dat seama că sunt foarte aproape de casă. Am vorbit cu Dumnezeu în momentele acelea și -am rugat să mă ajute să nu mor, să mă lase să îmi cresc copiii.
Atunci, măi copchii am simții o forță în mine de care nu m-am crezut în stare. Parcă cineva m-a săltat cumva mai sus cât să mă pot ține deasupra apei ca să îl pot striga pe tată-tu. Am strigat cred că vreo oră încontinuu.
Noi trăiam în suspansul povestirii ei înfricoșați parcă să nu o pierdem chiar și atunci de dinaintea ochilor.
-Și tata te-a auzit?
-După un timp m-a auzit că a ieșit pe afară să vadă de ce nu mai ajung...Când a auzit strigătele a zis: Doamne, asta nu o fi Lența mea? Poate nu o fi nimerit în vreo copcă...
A alergat cu capul gol și desculț până devale strigându-mă.
Atunci îmi amorțise iar glasul și nu mai puteam să îl strig.
Dar m-a găsit, săracul, că a umblat așa pe lungul apei până a dat de mine.
M-a prins de mână și a strigat:-Ce-ai făcut, Lență? Unde vrei să te duci și să mă lași cu patru copchii mici, cât ulcelele? Încerca săracul să mă tragă dar pe mine înghețaseră hainele și eram mai grea ca plumbul. Am văzut că îl trag și pe el în copcă și i-am zis să mă lase să nu se înece și el odată cu mine și să rămâneți singuri. A început să plângă și nu mai vroia să îmi dea drumul. Cred că numai Dumnezeu l-a luminat și i-a dat gândul cel bun, că s-a dus la fântâna noastră de devale, a luat nuiaua de la cumpănă și a venit la timp. Dacă mai întârzia o vreme nu aș mai fi rezistat că eram amorțită toată.
A strigat tare:
-Prinde-te, Lență, de coromâslă, ca să te pot trage de-acolo!
-Atuncea, măi copchii, parcă mă luptam cu Ducă-se pe Pustii, pentru că simțeam cum cineva de dedesubtul apei mă ținea ca într-o menghine. Dar el săracul a tras cu așa o putere încât am simțit că mă smulge din mâinile morții. Și așa m-a dus până acasă, iar tu te-ai așezat la sânul meu înghețat și ai supt lapte din mine așa rece cum era, de mi se făcuse o milă și mai mare de tine și de voi toți.
Așa era taică-tu, să nu vă rușinați de el, că dacă și-a luat zilele a făcut-o din cauza locului ăsta în care el nu a putut să își găsească rostul lui de om gospodar.
Satul nu l-a meritat, asta să știți.
Și glasul mamei se stinge în tunet de clopot așteptând ca dreapta rânduială să se așeze peste lume...

Niciun comentariu:

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...