marți, 27 decembrie 2016

când nu ești singur

am aflat că anul ar putea să te doară așa cum te dor urmele bocancilor întinse pe asfalt și atunci încerc să mă întorc la anii îngropați în vatră să mai aud vocile răstite ale vecinelor mele
împărțindu-l pe tata: na să nu fie nici al vostru dacă al nostru nu mai poate fi
mama zace în camera de la drum din când în când un moș cu barba albă până la brâu o stropește cu un șomoiog de busuioc îmbibat în apă sfințită noi privim chipul ei uscat prin geamul de la ușă mama pare să ne uite i-au făcut măngușoaicele de ursită ne liniștește el și zărim niște mâini străvezii care poartă trupul mamei de jur-împrejurul satului îmi fac semne să nu vorbesc să nu mă mai țin după ea spre seară moșul revine și ne scoate afară suntem triști și le urâm pe măngușoaice cu o ură nestinsă de copil tata se roagă își scutură cămașa în visul mamei: lăsa-ți-mă în pace! lăsa-ți-mă în pace! vocea mea se suprapune peste vocea lui de copil strigătul mamei îmi astupă cu o mână gura și înțeleg foarte greu că răbdarea e mai mult decât un cuvânt că blestemele femeilor singure ne ajung din urmă privesc amintirea satului meu încercând să îngrop craniile de câini pe care ni le aruncau în grădină vorbele de ocară pe care mama le aduna în inimă tata își scutură încontinuu cămașa în visurile noastre e destul de frig

Niciun comentariu:

dincolo de umbră

desfac lanțul de după gâtul nopții mă aplec asupra aceluiași ecran-gigant luându-mă de mână cu toate umbrele mele da...