pentru că mă iubeai așa putred
ca o tornadă anxioasă am stins
în tine ,,sonata lumii,, și
mi-am încrustat pe buze
(cu pumnalul trupului întreg) semnul morții,
al vieții și iar semnul... ... până
am devenit metresa cuvintelor (perfectă)
îți vorbeam despre manechinele uitate în
cimitirul crucilor vii, prizoniere
în vise întunecate.
,,-îngerii nu vorbesc în șoaptă, draga mea,,
mi-ai surâs telepatic,,
și-am început să îmi cioplesc aripi din
piatră să îmi însemn pe frunte poemele strigate
despre oameni veseli cu obrazul ascuns
...încă
îți mai vorbesc despre Timpul anotimpului pierdut
când tu credeai că mă iubeai, la fel de putred, cu
fața întoarsă ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu