inimă vibrând

ne potrivim atât de bine ceasurile
încât aud ecoul inimii mele vibrând
înlăuntrul luminii
într-un crescendo moderat
-tic- tac- tic- tac-TAC
vecinul de la 4 fumează nepăsător
zilele bolnave din când în când
pe deasupra capului 
poposește sabia lui Damocles
şi mai era atât de puțin îmi zic
o oră în plus e totuși
un timp binecuvântat
în care ai putea să faci
piruete cu acea primăvară
fără de miresme
îmbătate de inimi usturătoare
uniformizate după umbra aceluiași trap
ne deplasăm în flanc
lipsiți de bună-cuviință
pe dunga cerului
plutitoare

Ritm pe un arcuş însângerat

anotimpurile lumii ne mângâie tristețea
cu cât eşti mai trist
cu atât crești mai mult în inimă
proporțiile ne schimbă locurile
şi între noi
se înrădăcinează vulgar
alte chipuri
le obligăm
să treacă râul morţii
într-un ritm forţat.

bang bang bang se dezlănţuie timpul zic
râul îşi închide uşile
porumbeii mei nu mai zboară
guşile privighetorilor
au îngheţat.
suntem captivi
în burta unui uriaş de piatră
gândesc suntem alăutele
unui arcuş însângerat

așteaptă-mă clipă!-poezie nouă

între noi nu mai poate fi acea
liniște din ceară chiar și depărtarea
a început să ne roadă
puțin câte puțin
pe la marginile ochilor
lăsând dezamăgirile
să ni se vadă ca niște goluri
umplute cu vată
de ele nu ai cum
să te ascunzi nu
te mai lăsa ademenit
treci singur
prin baia de sânge
s-au curățat leproșii
poate chiar muții
au vorbit

ca un vulcan-o poezie nouă

străină din fire
adun gândurile mele în
cete cu îngeri rătăciți
prin rai
e liniște dar piețele încă
ne vând iluzii din carne ia
și tu și tu și tu ne tot îmbie
femeia vânzătorului de umbre
tresar ca o fiică risipitoare
pe deasupra norilor
îl și vedeam pe adam ștergând
lacrimile evei cred că am greșit 
printr-o repetabilă întoarcere
înspre locul din care
inima mea
izbucnea în timp
ca un vulcan peste
care se lăsase întunericul
dezvelind pustiul unui al neam
undeva trebuia să învățăm și noi
norocul literă cu literă
treaptă cu treaptă
ecran peste ecran

În urma ta se lasă iar Uitarea

 

În urma ta se lasă iar uitarea

Ce fericită-i umbra
pe care-o desenează trupul tău,
Ea te-însoțește pretutindenea, mereu.

Mai fericită-i ea ca mine,

Căci se-odihnește noaptea lângă tine.
Cu brațe nevăzute te-înconjoară,
Aș vrea să-i țin eu locul,

Măcar în astă seară...

Se face iară dimineața,
un fulger, rar, străbate zarea,
Te văd trecând pe lângă chipul meu,
Și-n urma ta se lasă iar...Uitarea.

Topită-n umbra călătoare

Dacă în Eden mai zâmbește-o floare,
În cer se naște Steaua lucitoare.
Și dacă pâlpâie în Univers aceeași Stea,
E pentru că-am pornit pe urma Ta.

Mai ții Tu minte cine-s oare?
Sunt lacrima topită-n Soare.
Sunt amintire-n umbra Ta, 
Şi plâng cu sufletul de nea.

Sunt cea uitată de demult,
În clipa când te-am cunoscut.
Sunt cea care-a cerut cândva
Lumină din Lumina Ta.

Ploaia

S-aud iubirile pierdute,

Cântându-și tainic zborul frânt,

Culeg dim ram poame vândute,

Ating cu mâna nori de gând.

Privesc mulțimea agitată,

Mă-întreb : ce-o fi atât ne-rost

În vorba lumii lăudată,

În vorba lui, cea fără rost?

Aud cuvinte-îmbălsămate,

De dor și drag, de ne-cuvânt,

Simt năluciri, ce nu se vor uitate,

Frânturi de cer, uitate pe pământ.

Și eu, și tu, și el, și ea,

Se țese lumea împreună,

Din cer a mai căzut o stea,

Se oglindește vorba ta în lună...

Dar, azi, eu nu mai cred în vorba ta,

Tu vrei să simt din nou văpaia?

Şi totuși, parcă-aud ceva...aud în gând

Cum norul aduce cu el PLOAIA...

https://www.youtube.com/watch?v=VkWf7S9PAhA

Amintiri

Amintiri din viitor
Au înseninat cărarea,
Maci cu lacrimă de zbor
În amurg pictează zarea.

O tăcere așteptată
Vine-n vise pe furiș,
O, dar parcă-întâia oară
Văd un rai de aluniș...

Și auzul meu distinge
Susurul din vise ninse,
Pe obrazul meu se stinge
Toată dalba de narcise.

Dragă liniște, din noapte,
Ai venit? sau pleci în stele?
Aud mii și mii de șoapte
Peste cerul vieții mele.

Vreau cuvintele să-mi fie
Zori de zi în asfințit,
Glasul lor să-mi fie glasul
și ecou neamuțit...

Un pârâu își varsă vadul,
Plânge-o floare-năbușit,
Căci iubirea parc-o arde,
Noaptea-încet... a tresărit...

 https://www.youtube.com/watch?v=lYwxqw8FqoI

Peste puntea mea

Peste puntea mea de doruri,
S-a topit ades uitarea,
Magi cu frunți scăldate-n nouri,
Peste zări plutesc chemarea.

Peste puntea mea de viață,
S-aud triluri adormite,
Visele îngenunchiate
Se apleacă să m-alinte.

Peste puntea mea de vise,
Trece-n dor o presimțire,
Și-mi alungă gânduri triste
Despre timp și despărțire.

Peste puntea mea de gânduri,
Stol de păsări se așază,
Pâlpâiri de aripi moarte
Înlemnesc pe câte-o rază.

Soarele-și trimite tandru,
Toată purpura de aur,
Iar pe frunțile-obosite,
Ne așază câte-un laur.

O cunună împăcată,
Să ne șteargă-n veci durerea,
O iubire așteptată,
Să trezească Învierea.

Ruga Sfinților de piatră

Strigă clopotul în turlă
O chemare neumblată,
Oameni, obosiți de trudă,
Cad pe brazda lor sărată...

Vin uitații să se-închine,
Pe la porțile-Întristării
Adunând în palme spinii,
(Un păcat al așteptării.)

Ne privesc, trudiți, bătrânii,
Chip de sfinți uitați în strană.
Nins-au peste ei, iar, anii,
Își mai leagă câte-o rană...

Îi privește-n ochi uitarea
Și le sapă-n inimi sfinte,
Amintiri ce-și poartă starea
Întorcându-i în cuvinte.

6-6!!!

cerul transpiră norii se îndeasă

peisaj zidit mâna lui Dumnezeu

întindem cenușa îi va fi sete îmi zic sigur

îi va fi gândesc acoperind pământul

cu palma zorilor petale desprinse

din umbre îmi bat în fereastră

,,femeia asta n-a murit,,

femeia asta iese în fiecare seară îşi ţese aripi

încearcă să zugrăvească cerul

în ascuns cu degetele mele amestecă nisipul

zarurile ciocnesc metalic trupurile sparte

într-o simfonie a oglinzilor stricate-

!!!şase-şase iar am câştigat Doamne

singurătate prea lesne te iert şi te cert

dar mă găseşti îi va fi sete îmi zic şi

îi va fi noapte o noapte oarbă

cu mâini legate într-o muțenie strânsă

geamătul pruncului lăsat să îmbătrânească

prin umbra nucului legănat

Gothic solitude

când se lasă trupuri

desFăcute fluturând

peste apusuri

îmi dezleg mâinile vineții

descos pleoapele

în-cimentate şi

trec alunecând

peste apa norilor

cu lilieci în gheare

mă simt doar

amintirile curmate

când le răsucesc în

forma firelor de gând

acolo sub cetatea

pustiită unde

ni se adună

umbre de cenuşă

Unde-i Abel?

Năluciri fermecătoare,
Goana prin câmpii virgine,
Flori de soc mirositoare,
Cade raiul peste tine...

Libertatea lor frățească
Într-o zi n-avea păcat,
Cain a împlinit odată,
Doar destinu-i blestemat.

Calcă unul după altul,
Peste câmpul neștiut
Ce cu mâna-i diafană,
Chiar rochița rândunicii,
de cu zori, l-a și umplut.

Înalță focul către Tatăl
Ce pe toți ne-a zămislit,
Abel jertfa lui trimite,
Tatăl este fericit!

Dar ce ură clocotește,
Cu văpaia ei de foc?
Ura lumii stă chircită
Toată-n Cain, la un loc.

Jertfa lui nu fu primită,
Și-a lovit fără să vadă
Chiar în inima lui Abel,
Ce-l iubise o viață întreagă.

Mersul prin cenușă umple
Ființa lui de-atâtea rele.
-Unde-i Abel?strigă Tatăl!!!
-Cerul l-a chemat în stele...

Quiet

poemul acesta nespus

a început să putrezească

în lacrimi neștiute

sinuciderile sunt din ce în ce mai lente

știrile de la 17 devin tot

mai violente ca niște

vietăți renegate cu ghearele înfipte

în grumazul orașului de plumb nici

nu mai ai unde să te ascunzi

te urmăresc peste tot ,,pas cu pas,,te aruncă

şi te reclădesc ,,treaptă peste piatră,,

și tu îi vezi pe cei care s-au tot străduit

să te scape:

sinucigașul de la șase e

acum sinucigașul ultimului etaj

mai avantajat decât alții

care n-au știut cum e cu pașii

aruncați în aer prin

ochiul lui se poate vedea cerul

cu toți îngerii în toată măreția lor

îți vorbește despre vremea

unor trăitori al timpurilor moderne

şi nu mai poți da înapoi

convoiul te împinge aerul devine din ce în ce mai apăsător

scuipi neîncrezător peste cadavrele celor care

au turnat asfaltul ăsta jegos de sub picioarele tale

soțiile îți aduc flori carnivore

pământul e primitor

copacii înfig rădăcini

adânci în umerii de piatră

suntem un neam unit zic

în ochii străbunilor mei

se perindă neștiutele istorii

de care nu mai avem trebuință

decât în campanii electorale când

intrăm cu toții cu

burțile lipite într-o

interminabilă şi prea

tăcută grevă a foamei

declarație de îngrijorare

noaptea umblă după mine cu trupul

decapitat dâra de sânge este un poem

scris de suferinzii în agonii ascunse

din adânc un clocot surd

îmi îngroașă vederea și

eu continui să mă simt la fel

de vinovată ,,ceva nu a mers așa cum trebuie,,

zic nici măcar nu mai știu ce

amintire e mai puternică să

fie aceea când mergeam

să astup cu o pelerină

toate rănile supra-

punând inima mea peste

inima dezgolită a copacilor

îmbolnăviți de frumusețea primăverii

și mâinile mele risipesc raze cu sclipiri

de pumnal pe când totuși încerc să mai scriu

despre o posibilă eclipsă

a sufletului încercat despre un iminent

uragan ,,precipitațiile vor fi abundente,,

anunță prezentatoarea de la meteo

pe un ton ridicat și eu mă întreb

dacă ochiul de copil mai are puterea să

țină zidul care ne desparte

scrisoare pentru omul de hârtie

,,oamenii ne privesc uneori
cu gene încețoșate,,
îi scriu
omului de hârtie
o scrisoare umezită
cu lacrimi deșarte
îmi întorc trupul şi
mă privesc
de la mare distanță
,,numai așa te pot eu iubi,,
hârtia scârțâie
sub palmele mele
continui să scriu
sufletul lui se închircește
se închircește de
nu-i mai pot vedea
sfârșitul și eu
continui să scriu