peste umerii tăi goi

ești atât de străvezie
îmi tot spunea umbra
de nu mai pot să te chem la loc
într-un vis
si visele de vara sunt dimineți proaspete cu ochi
strălucitori personaje se conturează alb/negre pe un panou de ceară
se așază pe marginea prăpastiei să le vină ceva poate un gând răzleț
de plecare spre ape iluzorii în care înoata pești cu solzii desprinși
cu pielea sângerândă triști spectatori ai unui poem neterminat sau
poate neânceput
si el mă chema de cealalta parte a vieții cu umerii lui goi
înca puternici ar fi răsturnat munții numai să știe că petele mele de sânge sunt
pete desprinse din ramuri sunt
păsări decupate din cer sunt
vene lăsate la soare într-o zi amară
cu trupul despicat
am strigat muntilor: hei, mă auziti! strig de
dincoace de întuneric vreau să fiu alături zăpezilor sihastre să întunec norii oricum nu mă mai iubesc nici rădăcinile pustii sunt o artilerie grea
am ranița umpluta cu gloanțe pentru ciorile cârâitoare am ortăvuri parfumate si picioare zdrelite cu genunchii șubrezi mă clatin de atâta așteptare mi-au crescut păduri în spinare și vântul îmi răscoleste măruntaiele crezând ca sunt o ultimă stație în care nu mai opresc tramvaie în care se scuipă muuult de lene și oamenii fac tumbe animalice
as fi putut sa-i fiu o buună „prietenă” spun morții
dacă m-ar fi lăsat
dacă m-ar fi lăsat
aș fi aprins înadins veșnicii
în pomii singuratății
aș fi ars porțile tăcerii și
aș fi alunecat așa
ca o mantie înstelată peste umerii
goi de atâta nepăsare