îngerii mei paznici solitari pe
vechea etajeră își scutură pletele-
puzderii de petale și lumini îmi umplu
găoacele adânc săpate în carne eu- neobosit
craniu sideral păstrat în miezul umbrelor de ceară
simt
cum mi se îmbracă oasele-n arme
acolo departe
aud pași
pași repezi risipiți în acorduri sparte
îmi cântă uitarea și îmi sorb apa din urmele pustii
mă împresoară iluzii mult prea scurte și trec printre oglinzi
cu ușile deschise
o mână(ce dacă nu mai are firul înfipt în trup
e totuși o mână destrămată care îmi arată calea)
mă strânge mai la dreapta
mai la stânga
ce mai contează
pașii mi s-au topit în valuri de apus
doar ochii-paznici solitari
își caută nou chip
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu