Eroul meu

Tata a fost eroul meu din poveștile mamei. Pare patetic și neinteresant, nu-i așa? Pentru că amintirea cea mai frumoasă a unui copil este legată de chipul și faptele mărețe ale părinților săi.
În fiecare iarnă crâncenă, când lemnele trosneau în sobă,iar limbile focului desenau personaje hidoase pe pereți, mama își amintea cum a căzut într-o copcă, într-o iarnă, pe înserate, pe când se întorcea acasă după ce fusese la o croitoreasă din satul de peste iaz ca să probeze o bundă din piele de miel.
Vocea mamei curge suavă, depănând pe un ghem nevăzut firul acelor amintiri încă destul de treze în inima ei greu încercată.
-Cum adică era cât pe ce să te îneci?
-Și tata te-a scos de sub gheață?
-A putut să facă asta singur?
Eram curioși de fiecare dată pentru că mama povestea parcă de fiecare dată în alt fel și noi nu mai pridideam cu întrebările. În fața noastră parcă se deschidea un ecran uriaș, iar dincolo de sticlă se auzeau strigătele mamei după ajutor.
-Uite așa, am vorbit eu de una, de alta și dintr-o dată parcă noaptea m-a înghițit. Dar se făcuse un întuneric din acela, lăptos și greu, de puteai să îl tai cu cuțitul. Taică-tu mi-a zis, la plecare, să nu care cumva, dacă se înserează, să îmi dea prin gând să o iau peste apă, pe de-a dreptul. Și tocmai în ziua aceea au făcut paznicii de la iaz copci, ca niște răsuflători peștilor. Eu nu am știut despre asta și cu toate că îmi ziceam în gând că nu o să trec peste pârâu, ceva mai presus de mine îmi ducea pașii chiar într-acolo. Apoi, m-am gândit la asta mică(și mama mă arată pe mine) că nu avea mai mult de câteva luni și m-am întrebat ce s-ar întâmpla cu ea dacă aș muri înecată în apa asta. Numai am strigat:-Aaaa! și am simțit că cineva îmi trage picioarele de sub mine și devin foarte grea, parcă aveam trupul de plumb. Am simțit că am nimerit în copcă. Îmi venea să țip dar limba mi se legase în gură de nu puteam să mi-o mișc. Norocul meu a fost că am atins marginea copcii cu picioarele și am dat drumul cizmelor din picioare. Picioarele îmi erau acum goale și puteam să îmi controlez mai bine trupul și să mă țin cu greu la suprafață. Auzeam huruitul apei de la călugăr și așa mi-am dat seama că sunt foarte aproape de casă. Am vorbit cu Dumnezeu în momentele acelea și -am rugat să mă ajute să nu mor, să mă lase să îmi cresc copiii.
Atunci, măi copchii am simții o forță în mine de care nu m-am crezut în stare. Parcă cineva m-a săltat cumva mai sus cât să mă pot ține deasupra apei ca să îl pot striga pe tată-tu. Am strigat cred că vreo oră încontinuu.
Noi trăiam în suspansul povestirii ei înfricoșați parcă să nu o pierdem chiar și atunci de dinaintea ochilor.
-Și tata te-a auzit?
-După un timp m-a auzit că a ieșit pe afară să vadă de ce nu mai ajung...Când a auzit strigătele a zis: Doamne, asta nu o fi Lența mea? Poate nu o fi nimerit în vreo copcă...
A alergat cu capul gol și desculț până devale strigându-mă.
Atunci îmi amorțise iar glasul și nu mai puteam să îl strig.
Dar m-a găsit, săracul, că a umblat așa pe lungul apei până a dat de mine.
M-a prins de mână și a strigat:-Ce-ai făcut, Lență? Unde vrei să te duci și să mă lași cu patru copchii mici, cât ulcelele? Încerca săracul să mă tragă dar pe mine înghețaseră hainele și eram mai grea ca plumbul. Am văzut că îl trag și pe el în copcă și i-am zis să mă lase să nu se înece și el odată cu mine și să rămâneți singuri. A început să plângă și nu mai vroia să îmi dea drumul. Cred că numai Dumnezeu l-a luminat și i-a dat gândul cel bun, că s-a dus la fântâna noastră de devale, a luat nuiaua de la cumpănă și a venit la timp. Dacă mai întârzia o vreme nu aș mai fi rezistat că eram amorțită toată.
A strigat tare:
-Prinde-te, Lență, de coromâslă, ca să te pot trage de-acolo!
-Atuncea, măi copchii, parcă mă luptam cu Ducă-se pe Pustii, pentru că simțeam cum cineva de dedesubtul apei mă ținea ca într-o menghine. Dar el săracul a tras cu așa o putere încât am simțit că mă smulge din mâinile morții. Și așa m-a dus până acasă, iar tu te-ai așezat la sânul meu înghețat și ai supt lapte din mine așa rece cum era, de mi se făcuse o milă și mai mare de tine și de voi toți.
Așa era taică-tu, să nu vă rușinați de el, că dacă și-a luat zilele a făcut-o din cauza locului ăsta în care el nu a putut să își găsească rostul lui de om gospodar.
Satul nu l-a meritat, asta să știți.
Și glasul mamei se stinge în tunet de clopot așteptând ca dreapta rânduială să se așeze peste lume...

când nu ești singur

am aflat că anul ar putea să te doară așa cum te dor urmele bocancilor întinse pe asfalt și atunci încerc să mă întorc la anii îngropați în vatră să mai aud vocile răstite ale vecinelor mele
împărțindu-l pe tata: na să nu fie nici al vostru dacă al nostru nu mai poate fi
mama zace în camera de la drum din când în când un moș cu barba albă până la brâu o stropește cu un șomoiog de busuioc îmbibat în apă sfințită noi privim chipul ei uscat prin geamul de la ușă mama pare să ne uite i-au făcut măngușoaicele de ursită ne liniștește el și zărim niște mâini străvezii care poartă trupul mamei de jur-împrejurul satului îmi fac semne să nu vorbesc să nu mă mai țin după ea spre seară moșul revine și ne scoate afară suntem triști și le urâm pe măngușoaice cu o ură nestinsă de copil tata se roagă își scutură cămașa în visul mamei: lăsa-ți-mă în pace! lăsa-ți-mă în pace! vocea mea se suprapune peste vocea lui de copil strigătul mamei îmi astupă cu o mână gura și înțeleg foarte greu că răbdarea e mai mult decât un cuvânt că blestemele femeilor singure ne ajung din urmă privesc amintirea satului meu încercând să îngrop craniile de câini pe care ni le aruncau în grădină vorbele de ocară pe care mama le aduna în inimă tata își scutură încontinuu cămașa în visurile noastre e destul de frig

draga tată -2

se apropie sărbătorile
tu dormi cu fruntea
sprijinită de răceala pietrelor
te leagănă crivățul
răstignindu-și toate chemările
în cele patru zări
îmi aduci în minte întâii mei ani
îngropați în de demult-uri
când mă învățai să fiu cuminte
să nu bat în porți ferecate să nu
îți trădez așteptările numai
tu m-ai știut și m-ai crezut
viu și de neînchingat
nu le-ai dat voie oamenilor
să îmi închidă gura
cu pași lor de nisip
cu zâmbete de sare

Adevaratul Mos Craciun :)

Unii cercetători afirmă că Moș Crăciun își are originea în faptele cavalerului templier Joda Jorgken Wfolsn Claus care a trăit între anii 1390-1470. A fost un nobil lapon din tribul sami, agreat la curtea regelui Norvegiei. A ajuns în Țara Sfântă ca inginer pentru mașini de asalt, de unde și culoarea roșie a hainelor și căciulii sale. Cruciații aveau haine albe, cu o cruce roșie, iar inginerii mașinilor de luptă aveau haine roșii și cruce albă, căciulă albă cu un ciucur alb și șorț roșu din piele.
Întors din Țara Sfântă ca templier, adică luptător cruciat al lui Dumnezeu, s-a stabilit în Laponia, țara natală, unde avea un domeniu vast. Și-a propus să trăiască în conformitate cu unul dintre principiile cavalerilor templieri: Trăiesc, dar nu numai că trăiesc, ci Isus trăiește în mine.
A adunat pe domeniul său pe toți cei oropsiți: orbii din naştere sau din războaie, ciungii şi ologii din naştere; pe cei cu boli de piele sau malformaţii ale membrelor şi capului, şchiopii şi toţi surzii din Finlanda şi o mare parte din Suedia, piticii, cocoşaţii, uriaşii şi alte categorii de oameni loviţi de soartă dar năpăstuiți şi mai crunt de Biserică, pentru că aceasta îi considera copiii diavolului, fii de vrăjitoare. Oficial aceştia erau consideraţi demoni întrupaţi, iar Inchiziţia îi spânzura public, îi ardea pe rug sau îi decapita după ce le înfigea un ţăruş în piept. Aceşti oameni au devenit zânele şi spiriduşii, ajutoarele Moșului. În scurtă vreme pe domeniul lui nobiliar au venit sute de mii de flămânzi, germani şi baltici, căutând adăpost, să scape de Inchiziţia catolică dar şi de Inchiziţia Ortodoxă-Slavă a Rusiei care făcea concurenţă catolicilor la atrocităţi şi cruzimi.
Mai târziu a început să ofere refugiu negrilor, evreilor, armenilor, grecilor, arabilor şi
mulatrilor metişi (rezultatul căsătoriilor mixte); aceşti oameni erau o categorie socială
considerată mai periculoasă decât vrăjitoarele şi vârcolacii deoarece nu erau creştini - cazul evreilor, tătarilor, arabilor şi a negrilor - iar grecii şi armenii aveau o formă de creştinism asemănătoare iudaismului amestecat cu ortodoxia bizantină si nu se asemănau cu credințele catolice și nici cu cele ale ortodoxiei slave ai căror reprezentanți conduceau lumea prin teroare.
Toți acești oameni confecționau diverse bunuri și negustorii veneau și le luau de la ei pentru a le vinde mai departe. Când au avut destui bani, au comandat o flotă și plecau chiar ei să vândă produsele. În drumurile lor auzeau oamenii sărmani cum se plâng de lipsuri, auzeau dorințele lor rostite cu voce tare: dacă aş avea o secure nouă cu coadă de carpen şi frasin şi mâner de aramă mi-aş putea plăti datoria faţă de duce şi faţă de nobilul local. Sau copilaşi care spuneau aş vrea să învăţ carte şi să ajut pe tatăl meu! sau: dacă aş avea o jucărie, fără să fiu povară pentru tatăl meu, căci este sărac şi dator la rege, dator la duce, dator la nobil şi dator la Biserică! ajutoarele Moşului - Contele Jorger Claus - notau în registru, pe o hârtie (pergament) cine îşi doreşte, de unde este, adresa şi ce anume îşi doreşte si motivul pentru care îşi doreşte şi nu poate cumpăra acel lucru dorit. Acasă, pe domeniul lui Jorger Claus, spiriduşii (toţi acei oameni refugiaţi, cu diferite handicapuri sau malformaţii) făureau în timpul lor liber acele unelete, haine, alimente sau jucării şi abecedare cu tot cu uneltele de scris. În ajunul Crăciunului, Moşul - Contele Jorger Claus - şi toate ajutoarele lui se furişau prin toate târgurile, cetăţile şi oraşele şi toate satele unde notaseră dorinţe şi cereri de ajutor si lăsau obiectele dorite şi ceva în plus la uşa casei, alături de un brăduţ - bradul fiind înrudit ca specie cu cedrul şi amintea de Sărbătoarea Hanukah şi de Adevăratul Iisus, Cel născut la Bethleem. La plecare, Moşul şi ajutoarele, la o distanţă suficientă pentru a fi in siguranţă, sunau din clopoţel şi strigau YEO-HOW-HO! În limba sami laponă este pronunţia lui Yahweh (Yah He wa'He) din ebraică. Era un fel de spune că Yahweh îşi râde din ceruri de proşti şi nebuni, de Biserică şi clerul ei.

În tot timpul anului ajutoarele Moşului numiţi popular nikeli, adică spiriduşi, şi de Biserică "draci încarnaţi" pregăteau cadourile de Crăciun și de marile sărbători de peste an. Moş Crăciun mergea cu daruri şi ajutoare şi de Paşte, şi de Înălţarea lui Isus şi de Rusalii şi de ziua Crucii. Şi au făcut asta până când Moşul, contele lapon Jorger Claus, a murit afurisit de Inchiziţie şi de Biserică şi otrăvit de iscoadele Inchiziţiei. A murit în chinuri negrăite şi neomeneşti. La moartea lui a fost înconjurat numai de năpăstuiţi, de cei prigoniţi, persecutaţi de Biserică, cei pe care îi adăpostise în casa lui, pe domeniul lui nobiliar și cărora le-a salvat viaţa.
Faptul că Moşul şi Ajutoarele Moşului mergeau pe ascuns şi lăsau darurile şi ajutoarele
umanitare tot în ascuns îşi are originea în Biblie:
Matei capitolul 6: versetele 1-4
1. Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.
2. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.
3. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta,
4. Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.
Aceasta este originea darurilor aduse în taină.

decor sinistru

mă aleargau pe drumul cotit
umbrele mele, sărut în asfinţit
şi-n praful cald al căderilor
mă urmăreau bărbaţi atinşi de boli
cu obrajii aprinşi cu
bocancii lor milităreşti cu
căciulile ruseşti trase
pe frunte ca şi cum ar fi vrut
moartea sub mânecă
să mi-o ascundă

(să nu îţi doreşti şi tu din
astea spunea mama
să nu tânjeşti după un bun
care pentru tine nu ar mai fi
atât de bun nu mai spera
în minunile târzii
cum ai intrat aşa
ar trebui să și ieşi
cu mâinile legate
cu semnul adânc săpat
în spatele/sabie
nu o să te mai recunoască
nimeni cu gâtul umflat cu pieptul
stropit cu sânge)
într-un decor sinistru
frica din urmă încerca să mă privească
îngreunând copacului vederea

Lăuntrică

cu ochii am acoperit tristețea
acestor oameni de zăpadă
ca unor manechine trezite
în forme de carne şi
am început să scormonesc pământul
în căutarea unor alte trupuri inseparabile
tresărind ori de cate ori
murea câte unul

(dar uneori ai vrea
să ţi-i scoţi din minte)
și începi să îi privești
prin apa tulbure a timpului sub
forma chipului lor iluminat
izvorând din adâncuri așa
îmi amintesc și de trupul tău
care m-a smuls ca pe un scut
din pieptul nopții
pe când îmi căutam părintii
şi în inimă îmi ațipeau
niște aripi pâlpâitoare

anti)depresie

sunt o fărâmă de timp

suflare îngenunchiată

în foile nopții

mă amestecă ploaia

şi mă târăște

topindu-mă în fulgi dezăpadă

nu mai pot fi desprinsă 

din perdelele de fum

cu privirile scufundate

privesc în a mea putere

stau în poziție de schimnic

timpul împărțindu-mi-l

în rectangulare porții

azi voi bea din gura paharului de scrum

azi voi sta cu umerii dezgoliţi

în piaţeta în care se vând oamenii

după dinţii lor puternici

moarte...

tu nu mai adormi

niciodată?

gând nocturn

s-au încâmpenit pădurile a jale
fluturi cu bocanci ţintuiţi
mă împung în coaste fără
să mă recunoască
e rostul gândului rânced
să îmi răstoarne nourii
cu acelaşi ochi de metal
ce ne tot desparte
zidindu-ne de maluri
prin frigul nopţii
inima coboară anatomic
ca o bocitoare de profesie
cusută în tălpile de ceaţă

pasărea din piept

mă amestec
printre baionete
copiii decupați
din perdeaua cerului
fac semne
sunt o hârtie vie
ieșită de sub buza
omului de fum
viața mea accelerează
viața mea e
fără de întoarcere și
inima începe a bate aritmic
trezind pasărea din piept

Cântec

Nu-mi cere să apun,

Atâtea am să-ţi spun.

Şi nu mă mai goni,

Învaţă-mă a iubi.

Descântă-mă cu foc

Şi fir de busuioc, 
Sau floare de sulfină

Cu mir la rădăcină.

Topeşte-mă în ceară

Să ard lumina-n pară

Şi du-mă-n zori la rău,

Oglindă să îți fiu,

În unde să te-alint

Ca floarea pe cuvânt.

Mi-a dispărut din gene Satul

Păstrează-mi, Doamne, gura
de pasăre îngenunchiată,
Să-mi pot urma prin zare zborul
sihastru de neînaripată.

Și cântul meu ne-cântec să se-închege
în dezacordul trist de violină,
ciobită, noaptea să-mi urmeze,
să mă prefacă-n floare de sulfină.

Iar stele dalbe, lucitoare,
Să încondeieze albe unde,
Fiorul să mi-l parfumeze,
Şi-n valul alb mă vor ascunde.

Că-n zborul ei sălbatic, iată,
M-a-încorsetat cu patimă o cucă,
Mă pribegește-n vânt, aieve
Şi zarea-mi pare o nălucă.
...........................................
De ieri mi s-a învinețit oftatul.
Şi înălţându-mă-n penumbră.
Mi-a dispărut din gene satul,
Doar prafu`-a mai rămas în Urmă…

transfigurare

mă transform

lumină în curcubeu

sunt peste tot împrejurul meu raze

dansează oamenii sunt doar oameni zici şi

trasezi un cerc un arc o linie dreaptă

pe care nu o pot ajunge suntem

doar noi continui tu patetic fără

început şi fără de sfârșit doamne

n-am să mai pot ieşi

niciodată din povestea asta

zic bine

că am ajuns e chiar foarte bine că am

putut ajunge aici la capătul timpului

nu mai moare nimeni

în locul acesta neștiut

în care m-am născut

dintr-o altă mamă dintr-un alt pântece

într-un alt trup omul din mine

a căzut refăcut din țărână

răbufnind în umbra gândurilor tale

scuturându-se de preaplin

de prea-multa mea pulbere albastră şi

caut ecoul unor cărți sibilinice şi

mâinile mele îţi poartă iar semnul

stigmatizat de unghii sticloase

prefigurându-mă

în umbră incizată

îngemănare

mi se ridică pleoapele spre cer
într-o îngemănare de neiertat
până la nourul nestins
gândirea mea amestecă
un ultim transfer
care mi se permite foarte rar
ori de câte ori închid trecutul
lacătul se rupe
zărindu-te iar
într-o pâlpâire
de necrezut
îmi prind cu dintâi
jumătățile de șoapte în care
simt că m-am creat

sunt

sunt zile și nopți

când

nu mai vreau să

mă despart de tine

aripă de abis mă înfrunți și

mă ascunzi acolo

unde pătrund

luminile adânci

îmbraci în grabă pielea

cu tâmple de argint și

lumea îmi apare ca o

platformă uriașă

împodobită cu ghirlande

străvezii de licurici mascați

atunci mă-ntorc

fără de moarte

tresar și simt cum

îmi cresc livezile de fluturi

în ogradă când mă ascund

în cămara unui gând

din miez de noapte ca o

dantelărie de granit

găgesc silabe

...găsesc silabe moarte

mi-aruncă-n spate timpul

o vină neiertată

și ochiu-mi strânge din cenușă,

lentila-i afumată...

împărățesc lumina mea-n tavernă

îți netezesc și zarea

cu mâna cea eternă

cuvântul se smerește,

mi-e omidă

iar inima clipește,

se-nchide în firidă...

nu mă privi!

căci timpul îmbracă haina

de veșnic cerșetor,

întinde mâna-i scârnavă spre tine,

te crede muritor...

eu strig: -el mi-e condorul de departe,

venit să-mi șteargă din cuvinte

care-au murit în mine,

dar s-au născut în carte!

cu degetul pe buze,

stau răstignită într-un vers,

m-ai sărutat pe tâmplă

și m-ai răpit din Univers...

dar tot mai zbor prin galaxii, în zare,

culeg fărâme de iubire,

pierdute-n disperare...

și mă prefac în trandafir,

cu fruntea de mister,

se-nalță gândul meu spre soare,

de-mi trece dincolo de cer...

prin hăuri de lumini,

găsesc silabe moarte,

le suflu-n aripi, le trezesc,

pe fruntea siderată se-aprind

și strălucesc...

caut oglinda Nemuririi,

să mă privesc, așa, în ape,

ca numele să pot să ți-l rostesc,

în alte mii și mii

de șoapte...

manifest

inima mea începea a bate

inegal, în cele trei dimensiuni...

auzi: strigăt/dorință/chemare?

se desfăcea-n fâșâi

de ritmuri bizantine

și căuta, acolo, în adânc,

banul/ochi de argint cu chip de rege...

se topea-n zare strigătul

de meliță strivitoare de cânepă veche,

lăsată în lacrimi la dospit.

îngerii ieșeau la gura soarelui,

se aruncau cu mâinile împreunate

în botul mielului jertfit,

cântau serafic un cântec dezgropat

să lege firea de cea de a doua răstignire.

dar, iată-L

poartă cunună

strivită-n banii de argint

și se retrage, vinovat,

c-a înflorit(latent) în mii de inimi...

arde ramul de măslin în fereastra

pusnicului,

vorbește sfântul în șoaptă

neobositului metanier,

doar ochiul vlăguit mai poate zări

l u m i n a din pământuri

credința- nu-i doar mașina

care încovoaie aplecând

genunchiul lumii...